Andy Inglis: ”Sunt un bărbat de 43 de ani. Pot să-mi plătesc singur prânzul!”

L-am cunoscut pe  Andy Inglis în timp ce era în turneu cu William Doyle aka East India Youth. Inglis este manager de trupe și un profesionist de sine stătător. E totodată echipă de management, agenție de PR, agenție de booking și prieten. E genul ăla de om din industria muzicală care e o legendă. Nimeni, în ziua de azi nu mai are flerul și sinceritatea de a face totul și de a-și dedica viața personală pentru succesul unui artist sau muzician. Știam că trebuie să stau de vorbă cu acest om, o specie rară (credeam dispărută) de gentleman.

IM: Bună ziua, domnule! Acestea sunt o parte din întrebările pe care le am în minte.

Unde te-ai născut și ce reprezintă orașul natal pentru tine?

AI: Grangemouth, în centrul Scoției. Petrolul e trimis de la Marea Nordului către Grangemouth și e dus la rafinăria Ineos, una dintre cele mai mari din Europa. E un oraș industrial, 25 de mile între Edinburgh și Glasgow. Toată familia mea e originară din Edinburgh și s-au mutat la Grangemouth chiar înainte de a mă naște. Am crescut cu tot ce au mai bune (și mai rele) cele două orașe. Nu mai locuiesc acolo - locuiesc pe drum de aproape patru ani - dar mă întorc des să-mi vizitez familia. Nu e un loc nemaipomenit. Scoția a știut să se vândă lumii drept tărâmul whisky-ului și al munților și găsești peste tot din acestea, dar pe lângă ele mai e și o grămadă de sărăcie și heroină. Orașul meu are din plin din amândouă, deși sunt și câteva locuri faine.

IM: Care a fost primul concert la care ai mers și de ce ți-a rămas în minte?

AI: REM, când aveau turneu cu noul album ”GREEN”, în jur de 1986 la Playhouse în Edinburgh. Sau, se poate să fi fost Simple Minds la Stadionul Ibrox, acasă la clubul de fotbal Rangers. Cred că aș putea să-i dau un search pe internet, dar uneori e bine să nu fii așa sigur.

Am călătorit cu sora mea (e mai mare cu trei ani decât mine) și cu prietenii ei într-un microbuz. Îmi aduc aminte cum Michael Stipe izbea un scaun de metal de o bară de metal, la un moment dat. Ok...tocmai am căutat pe net. R.E.M a fost în 1989. Simple Minds a fost în 1986, deci ăsta a fost primul. Țin minte că purtam o pereche de pantaloni negri și o cămasă galben deschis care mi-era mai mare cu trei numere.

IM: Care e cea mai mare frică a ta?

AI: Stagnarea. Nu am petrecut mai mult de șapte zile într-un loc, în aproape patru ani. Trebuie să mă mișc. Dacă stau pe loc devin agitat. Nu înțeleg de ce,  mereu am iubit călătoriile. Înafară de asta, cea mai mai mare frică a mea este moartea tatălui meu. O să primesc telefonul ăla într-o zi. Nu știu de ce nu mi-e frică și de moartea mamei; sunt chiar apropiat de amândoi.

IM:  Ce părere ai despre cum a evoluat industria muzicală? Cum erau lucrurile acum zece, douăzeci de ani? Din perspectiva și experiența ta, bineînțeles.

AI: E evidentă schimbarea dar poți să divizi industria muzicală în era pre-internet și era internetului, deși ai putea să faci asta cam cu orice industrie. Aș spune că totul din muzică a evoluat, mai puțin că a rămas tot sexistă, rasistă, plină de idioți, artiști care nu-și iau banii promiși, și o grămadă de muzică proastă.

Plus cei de la casele de discuri încă insistă să-ți plătească prânzul dacă te scot în oraș și folosesc cardul de credit al companiei. De obicei nu-i las. Sunt un bărbat de 43 de ani. Pot să-mi plătesc singur prânzul!

IM: Poți să ne dai mai multe detalii despre cum e să călătorești în jurul lumii ca manager și să faci networking?

AI: Pentru mine acum e ceva normal. Am renunțat să am un loc al meu din 2012. Nu sunt nostalgic după nimic; sunt fericit pe moment sau privesc către ce urmează să vină. În afară de călătorit, restul vieții nu e foarte diferită de a altcuiva; toți ne înapoiem într-o clădire în fiecare noapte la somn, cu căldură, lumină și un pat.

Eu doar schimb clădirea în fiecare noapte. Cum am spus și înainte - nu pot să stau prea mult într-un loc, pentru că devin anxios și prins, chiar și în orașele mele preferate. Scriu asta dintr-un mic sat din munții Spaniei din sud, unde petrec zece zile și dacă nu era vorba de un concert East India Youth în Madrid vineri seara - la care am luat un tren - aș fi luat-o razna.

Cel mai practic și pozitiv aspect al călătoriilor cu artiștii mei este că am șansa să cunosc label-uri internaționale și parteneri promoționali și în felul ăsta pot să sudez relații cu ei - spre deosebire de un manager care nu călătorește niciodată. Sper că asta înseamnă că artiștii de care mă ocup au parte de un serviciu mai bun!

IM: Ne spui câteva ceva și despre conferințele tale?

AI: Un prieten de-al meu m-a rugat să scriu un modul live pentru un curs de Business Management Muzical în Londra la Westminster. Nu am mai ținut prelegeri niciodată și nici nu am dat pe la Universitate, așa că toată treaba a fost foarte nouă pentru mine. Am o ”serioasă, ascunsă bâlbâială”,  găsesc în fiecare frază ceva greu de pronunțat și toată viața am încercat să ascund asta, așa că a fost o provocare pentru mine.

Cu toate că unii sunt mai tineri decât mine și au mai puțină experiență, am ce să învăț de la ei. Au mai puțin ”bagaj” decât mine și pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită.

IM: Care e cea mai faină și cea mai neplăcută experiență pe care ai trăit-o ca proprietar de club/administrator de club și organizator de evenimente?

AI: Cel mai neplăcut a fost când a trebuit să închidem locația - THE LUMINAIRE - în 2012, să le spunem angajaților și să punem pe drumuri douăzeci de oameni - inclusiv pe noi. Cea mai faină... asta nu e așa de ușoară. Fac asta de 26 de ani. Îmi place să ced că cele mai faine experiențe sunt după colț.

Astea fiind spuse, să câștig cea mai bună locație din Londra și din UK la distanță de mai puțin de doi ani - asta a fost ceva plăcut.

IM: Care au fost artiștii cu care ai lucrat, cum și de ce?

AI: Am lucrat cu mulți, dar doar cu cei ai căror muzică mă făceau să o iubesc și cu cei pe care îi plăceam ca oameni. Nu pot să mă trezesc dimineața și să lucrez cu oameni care sunt nesimțiți doar din cauza banilor. Acum mă concentrez pe un singur artist - East India Youth - deși își ia liber în 2016 pentru a scrie cel de-al treilea album, așa că anul viitor sunt mai mult sau mai puțin  șomer.

IM: Care e următorul pas în cariera ta?

AI: Nu sunt sigur. Cum am spus, anul viitor e deschis pentru mine, așa că o să țin cursuri în primele luni și apoi o să văd ce oportunități se prezintă. Aș vrea să merg în turneu cu o trupă pentru câteva luni. Cu toate că e distractiv în turneu cu Will (East India Youth) și cu George (sunetistul), îmi lipsește agitația aia când lucrezi cu o trupă și echipă mai mare. Mi-e dor să rezolv probleme.

Am, deasemenea, o idee pentru o carte pe care o dezvolt care va implica șederea mea pentru câteva luni în S.U.A.

IM: Care este părerea ta despre industria muzicală din UK? E diferită de celelalte țări europene?

AI: Evident. Fiecare țară are modul ei de funcționare. Regatul Unit are o întreagă istorie în ceea ce privește producția muzicală cu succes la nivel global, așa că e un loc destul de arogant și e foarte dificil pentru trupe să spargă gheața dacă nu sunt din S.U.A, Canada sau Suedia. Am simplificat ca să mă fac înțeles, dar în mare parte e adevărat.

Pentru că Adele, și Ed Sheeran și One Direction se descurcău bine în străinătate, s-a inoculat această idee că totul va fi bine, însă desigur că nu e așa de ușor dacă ești mic afacerist, fie că e o locație, o trupă sau promoter. E o piață competitivă, foarte aglomerată aici.

IM: Ai avea câteva lecții pe care le-ai învățat și pe care vrei să le împărtășești cu noi? Antreprenori și muzicieni, deopotrivă.

AI: Nu fi porc! 

Nu trebuie să țipi la oameni ca ei să-ți facă treaba de care ai nevoie. Nu munci pentru bani. Vei fi nefericit.

Păstrează-ți calmul în aeroporturi. Sunt nasoale și așa vor fi mereu. N-ai ce să faci în privința asta. Tot ce trebuie să faci în bussiness-ul ăsta este să fi mai bun decât cel de lângă tine care nu știe exact ce face.

IM: Ce albume ai ascultat în ultimul timp?

AI: Julia Holter, Empress Of, Jenny Hval. Sasha Siem. Cele mai bune albume din 2015 au fost scrise de femei.

IM: Care e ultimul concert la care ți-ai luat bilet?

AI: Julia Holter. Cred că s-ar putea să fi fost ultima dată când merg să văd o trupă cântând într-o locație. Nu prea mai gust tipul ăsta de activitate. Prefer să ascult la căști.

IM: Se amestecă politica cu muzica în opinia ta?

AI: Sigur, ar putea. Orice se poate combina cu muzica, atâta timp cât treaba e bine făcută.

Cred că unor artiști le e frică să își exprime părerea despre politică - le e frică să nu-și îndepărteze ascultătorii. Eu înțeleg asta, dar e păcat.

IM: Ce părere ai despre costumele James Bond?

AI: Îi vin bine. Nu sunt cel mai mare fan al lui Daniel Craig ca și Bond, dar omul arată bine în costum. Sunt de Tom Ford, dacă nu știai. Dacă te interesează, intră  pe thesuitsofjamesbond.com.

Numai bine și să aveți o zi plăcută!