Mircea Florian: "Fără pauză încerc să ung un jgheab pe care vreau să circule idei"
Mircea Florian a cântat pe deal "Sus la Bradova" Joi în cadrul unei suite de evenimente ale festivalului "Drumul lung spre Cimitirul Vesel". Festivalul este organizat de Peter Hurley, un irlandez iubitor al spațiului maramureșan.
Deschis publicului și comunităților locale, scopul lui este unirea satelor maramureșene în păstrarea culturilor muzicale și meșteșugărești, dăruirea experienței Maramureșului.
Cu o săptămână mai devreme Fundația Mircea Florian a fost implicată și într-un simpozion și workshopuri despre fabricarea si folosirea tulnicului (precum și a altor instrumente muzicale pe cale de dispariție, precum drâmba, etc.).
Mai cunoscut (sau mai necunoscut) în România, Mircea Florian este unul dintre pionerii muzicii electronice cu puternice rădăcini românești. A înregistrat trei discuri la Electrecord: Pădure De Voie Bună (1975), Fîntîna (1977) și Tainicul Vîrtej (1986) și a avut colaborări cu artiști cum sunt Sorin Chifiriuc (Curtea Veche 43, Sfinx, Roata) și Günther Reininger(Phoenix), Dorin Liviu Zaharia (Olympic 64), Eberhard Kranemann (Kraftwerk).
A mai produs câteva CD-uri pentru lucrările sale de artă multimedia, iar la concert au fost cântate compoziții relativ noi, singura așa-zis veche a fost "Podul de piatră" apărută pe discul "Muzică Folk" în alt aranjament însă.
Joi, 18 August 2016, a cântat împreună cu DJ Vasile (Lucian Stan) cunuscut pentru proiectele Shukar Collective și Zona Liberă, amândouă puternic angrenate în sunetele românești și balcanice și cu Andrei Dinescu de la Steaua de Mare și Impex, care a contribuit și el cu sunete balcanice la sintetizator, vioară și trompetă.
Combinația a fost fantastică și o rară bucurie a muzicii experimentale sau de avangardă românești iar locul ales în Bradova, Bârsana, Maramureș a contribuit de altfel la un firesc al poeziei și mesajului.
Mircea Florian locuiește azi la Düsseldorf, București și Satu Mare; scrtie si produce muzică de film, de teatru, pentru instalații multimedia și predă sinteză de sunet și alte tehnologii din mediul artistic la Universitatea Politehnică București, UNATC, la UNArte; a predat si la UBB Cluj, School of Audio Engineering (SAE) București și Inmedia/Universität zu Köln, Germania.
Inertia Movement a vorbit cu Mircea Florian despre contextul muzical românesc și proiectele lui recente.
Transcript în românește:
IM: ...pentru că la noi spațiul cultural la noi se schimbă. De exemplu și în muzica electronică și în alte feluri de muzici lumea înțelege, percepe și experimentează mult mai mult..
MF: Slavă Domnului!
IM: Tocmai de aia zic că am întâlnit foarte mulți tineri și colegi care sunt interesați și de sinteză de sunet și de partea de eșantionare cum ați folosit aseară la concert..
MF: Da.
IM: ..și partea asta de identitate, timbre și electronică. Și după, experimentalism.
MF: Există totuși niște locuri în București, din păcate pe alea le știu mai bine. Defapt mai știu și la Cluj, sigur că da și acolo e un loc bun în care se poate învăța.. Pentru cei care vor să învețe sau să se apropie de domeniul acesta.
Unul este chiar o școală, o școală foarte bună, se cheamă SAE, School of Audio Engineering. E o școală venită din Anglia.
IM: În Cluj sau în București?
MF: În București... și este o emanație chiar a unei instituții universitare, academice, care se cheamă Middlesex University. De la ea au venit încoace, au înființat o școală, și deja au vreo zece promoții. Am predat și acolo un curs care se chema “Electronic Music Production”; EMP era acronimul. Cei care veneau aveau posibilitatea să învețe într-adevăr lucruri de la A la Z fiindcă dotarea era grozavă, aveau un set de profesori buni, pe parcurs aveau lucrări iar în final trebuia să prezinte o producție proprie complicată care trebuia documentată în hârtii și în termeni tehnici și în parametrii acustici, în parametrii profesionali ca sa zic așa. Te învăța foarte multe lucruri, te învață, școala mai există și acum. Dar exista într-adevăr în București și Politehnica, cu linii extraordinare de învățământ, cu studiouri și laboratoare unice - și acolo predau...
IM: Și la UNATC.
MF: Exact!
MF: La UNATC există acum două masterate: un masterat care se cheamă “Light and Sound Design” deci ține de lumină și de sunet. Noi i-am spus LSD. Și mai există unul care se cheamă “Tehnologii digitale în spectacolul contemporan” - un masterat foarte serios ce ia seama la schimbările extrem de rapide din zona tehnologiilor spectacolelor – cu accent pe automatizările, toate robotizările, toate elementele de tehnică nouă și de “new media” care sunt între timp implementate și folosite pe scenă.
IM: Sunt foarte multe spații muzicale în momentul acesta. Există un spațiu conservator care încă așteaptă acele sunete, sunete și bas puternic și ritmuri. Există un alt spațiu conservator în care de exemplu un bade’ acolo la spectacol spunea că mai bine aduceau niște lăutari. Un alt eșantion de experiență muzicală. Apoi există evident unele culturi din București care asculta numai muzică de avangardă. Foarte multe spații muzicale. Cum vedeți România în toate aceste spații și cum a evoluat?
MF: Un spectacol pentru un public numeros, într-un festival de pildă, va fi mereu o provocare. Publicul va fi amestecat. Discuția aceasta a noastră, din păcate, are o notă evidentă de superficialitate din cauza unui motiv foarte simplu: pentru că ne-ar trebui date mai exacte. Tot ce pot eu să vă spun este rezultatul unei cercetări empirice, evident... Așadar, am stat și eu de vorba ba cu unii ba cu alții. Fel și fel. Am dat și eu de persoane care au zis “Domle’ mai bine ascultam niște cetere, niște zongore și niște dube pe-aicea și eram bine mersi!” Culmea, nu le-au observat, n-au auzit sunetele tradiției; fiindcă chiar au avut așa ceva. Erau pe-acolo numeroase ansambluri tradiționale! Dar problema este mai complexă fiindcă o cercetare serioasă arată că publicul este eterogen, nu are cum să fie compact și omogen. Însă important este că atunci când vezi că dintr-o masă, dintr-o mare de oameni, câțiva, foarte puțini, stau mai alături și nu sunt prinși în toată comunicarea asta care implica un fluid invizibil în esență dar foarte vizibil la nivel de reacții - poți să zici că e o chestie care trebuie acelor oameni. Și astfel de lucruri se-ntâmplă și ni s-au întâmplat și nouă ieri. Și asta de fapt te motivează și te pune în mișcare într-un fel.
IM: O ultimă întrebare despre concertul care l-ați avut aseară în cadrul festivalului “Drumul lung” pe colina Bradova:
Cum ați văzut publicul festivalului “Drumul lung spre Cimitirul Vesel”? Care a fost schimbul de energie? Cum credeți că fuzionarea între cele trei elemente evident complementare: unul din eșantionare, unul din sinteză de sunet și alte instrumente precum vioara și trompeta, bineînțeles dumneavoastră la voce, anumite efecte, poezie, elemente de teatru?
MF: A funcționat minunat. Aveam, desigur, nesiguranța unei prime întâlniri cu publicul de aici. Zona o cunosc foarte bine însă nu cunoșteam la fel de bine publicul de acolo. Au venit oameni din mai multe comune, mari sate maramureșene și, desigur foarte, foarte mulți străini veniți mai de departe. A funcționat foarte bine. Noi am fost foarte foarte mulțumiți. Chiar am vorbit pe drumul de întoarcere despre reacția și rezonanța născută în fiecare dintre noi.
Am văzut că publicul reacționează foarte bine la subiectele pe care le tratăm, am văzut că rezonează la sunetele noastre, care erau particulare și în același timp extrem de variate dar care, după părerea mea, sunt parte constructivă a unui întreg care reprezintă momentul acesta al României; fiindcă evident, tradiția ne folosește, ne trebuie; tradiția trebuie păstrată cu sfințenie însă nu ca pe un produs intangibil, ca pe o conservă pe care nu o vom deschide niciodată.
IM: Da, exact!
MF: Și această conservă, odată deschisă, nu face decât să ne dea noi energii și să ne arate ce înseamnă viața de astăzi, lumea de astăzi în care nu există un maramureșean care să n-aibă un telefon mobil deci un computer tot timpul la el, absolut tot timpul...
Spun asta numai ca să marchez cât de importantă este tehnologia în viața oricui; este un fel de viața care nu exista și care trebuie să-l îngemănăm cu trecutul pentru a nu le distruge pe amândouă.
Dacă am ține numai cu partea tradițională să zicem așa, n-ar fi absolut deloc în regulă pentru că ar pleca toți tinerii de pe lângă noi și n-am mai face nimic cu ei.
IM: Despre partea de arhivistică de muzică românească. În mai multe interviuri ați povestit despre experiența dumneavoastră de cercetare la una din bibliotecile din București. În ce măsură exista astăzi instituții, nu mai țin numele exact, dar există una și în Maramureș care ar trebui să se ocupe de arhivistică, de păstrare și documentare a muzicii tradiționale românești. Noi nu avem în România digitalizare, biblioteci de sunete așa cum sunt de exemplu British Library în Regatul Unit sau Library of Congress în Statele Unite. Unde suntem? Adică avem o bază foarte conservatoare de tipul Mărioara Murărescu sau una exploatatoare de tipul Grigore Leșe. Unde suntem în acest spațiu care include păstrare, refolosire, percepere a muzicii românești vechi și mai puțin vechi?
MF: Nu stăm grozav de bine din punctul ăsta de vedere. Mda... spre deosebire de câțiva vecini de-ai noștri care au știut să-și organizeze mai bine arhivele și sistemele de arhivare... La noi există, de pildă, Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brailoiu” care momentan într-un proces de restructurare dar și de ‘părăsire’; sigur între ghilimele; vreau să spun că nu se mai prea pot face cercetări acolo. Dacă vrei să ajungi la celebrele colecții pe care le-au făcut oameni precum Brăiloiu, de pildă, e foarte greu. Cel mai rău e că lipsesc digitalizările de amploare; ele ar fi extrem de utile pentru a face arhivele disponibile cât mai multor cercetători.
IM: Sunt câteva discuri document pe care le am și eu dar...
MF: Sunt câteva discuri document, desigur - acelea au fost însă compilate de Electrecord, sunt părți, sunt selecții. Dacă cauți însă mai adânc și, să zicem, vrei să găsești variante ale unor piese care au apărut pe acele discuri e foarte greu de făcut asta. Cumva aceasta funcție a luat-o o vreme Muzeul Țăranului Român și mai există pe la diverse Universități, Conservatoare de muzică, etc. anume colecții de astfel de materiale culese, în mare parte chiar de studenți sub îndrumarea profesorilor în cercetări și deplasări în teren (așa cum se făceau pe vremuri iar azi aproape că nu se mai fac deloc, iarăși, o chestie destul de păcătoasă...). Da, au existat și există instituții naționale sau regionale dedicate sau, mă rog, făcute pentru a rezolva problema digitalizărilor cum este de pildă CIMEC-ul (Institutul de Memorie Culturală) și alte câtevasecții județene preocupate de arhivarea valorilor și a patrimoniului cultural. Însă au într-adevăr atât de multă treabă și atât de puțini - îngrozitor de puțini - oameni care să lucreze pentru asta, angajați, încât lucrurile merg greu și extrem de lent.
Ar trebui să apară cât mai multe inițiative private, aceasta e părerea mea. Ar fi nevoie de oameni serioși care eventual sub îndrumarea unui specialist care știe despre ce vorbește și care, în situație ideală a studiat etnomuzicologia; chiar și muzicologi sau oameni de muzică pur și simplu pot fi deja buni sfătuitori pentru cei care vor să facă culegeri.
Chiar înainte de această săptămână în Maramureș, noi, Fundația Mircea Florian am organizat un nou seminar, simpozion, atelier și tabără de tulnice (prin extensie și buciume și trâmbițe).
Important este că de la început ne-am propus să documentăm întreaga acțiune, toate vizitele la meșterii populari, toate discuțiile cu tulnicărese și cu tulnicari; ne-am propus să digitalizăm cât mai multe materiale. Am făcut aceasta cu ajutorul unor oameni minunați: am avut o echipă întreagă formată din trei oameni care au înregistrat toată desfășurarea acestor întâlniri, săptămâna aceasta, cu mărturiile celor mai în vârstă tulnicărese (care erau parte din proiect care au venit cu noi în continuare; am ajuns la Satu Mare cu ele). Chiar faptul că despre tulnic se vorbește e deja foarte mult. Și atunci când reușim să-l aducem chiar și pe o scenă, așa cum a fost chiar ieri, e încă un plus.
Cred că acest lucru face bine și memoriei, și în plus, cel mai important este că noi am digitalizat tot. Toată această săptămână de lucru, de vizită la meșteri, de vizite la meșteri care făceau scule pentru meșteri și-așa mai departe, toată această poveste e digitalizată. Cu siguranță după ce edităm (materialul înregistrat este enorm), o să fie accesibil pe net.
Pe mine mă interesează foarte tare să fac să nu dispară instrumente care sunt sortite pieirii, din păcate. Unul din ele este, precum spuneam tulnicul (cu bucium și trâmbită cu tot). Altul este drâmba care se cânta și aicea-n localitate. Eu am văzut drâmbe făcute aicea, în Valea Stejarului la Pensiunea lui Florica. Ni le-a arătat gazda și a spus doar atât:
“Tata care le mai făcea a murit de cincisprezece ani. Altele rude care le mai cântau și le mai ciocăneau în condițiile artizanale, așa cum s-au făcut mută vreme, nu mai sunt, nu mai știe nimeni, nici un tânăr nu mai face”. Și cu asta a mai murit un instrument la care aicea se cânta serios. Chiar mi-a spus acestea, cu o voce tristă mi-a mărturisit acest lucru.
IM: Aceasta e o problemă generală cumva: moartea vechilor meșteri, marginalizarea lor și a le meseriilor lor în procesul industrializării.
MF: Era un lanț. Era un lanț de meserii care duceau la acest șir. Trebuia ca cineva să facă și ciocane și nicovale, în cazul drâmbei, de pildă; iar în cazul tulnicului erau niște meșteșugari populari care făceau sculele, mezdrelele cu care se cioplea lemnul și se scobea pe dinăuntru și se dădeau găurile pe lungimea lemnului și, mă rog, tot ce era făcut se făcea cu unelte... Așadar nu e doar meșterul care face tulnicul ci și meșterii care fac scule meșterului care face tulnice.
IM: Fantastic!
IM: Apropo de arhivare, digitalizare și proiecte. Aveți bineînțeles o poveste cu niște discuri clasice apărute la Electrecord. Vă întreb despre proiectele muzicale pe care le-aveți astăzi. Ieri, majoritatea compozițiilor, nu știu dacă au fost ad-hoc sau dacă au fost compoziții bine bine structurate, au fost cel puțin pentru mine noi.
Există perspective de a expune toată povestea asta a muzicii românești cu eșantionare, cu muzică electronică, povestea lui Mircea Florian mai des în România și în Europa? Care sunt proiectele?
MF: Eu încerc să fiu cât mai adesea prezent aici...
IM: În general românii sunt prezenți în aceste spații de socializare din mediul digital.
MF: Încă odată, aici e o chestie care ține exclusiv de cei care organizează astfel de lucruri. Dacă lor le convin mai mult artiști din străinătate, care desigur că au un nume și un dever, dar care nu încearcă să facă un act cultural mai profund în care să fie implicate și valorile țării acesteia atunci e foarte complicat. Și așa se face că eu răspund la majoritatea chemărilor care vin din partea organizatorilor - dar trebuie să existe acestă nevoie și această cerere. Dacă nu există, asta e; nu o să mor din lipsă.
IM: Eu cred că sunteți chiar destul de iubit cel puțin în cercul meu de persoane cu care comunic, sunteți tot timpul o referință. De aceea vă întrebam: poate vă gândiți să scoateți un nou disc cine știe?
MF: Foarte multă vreme n-am mai vrut să scot nici un fel de disc – sau, mă rog, am scos discuri care sunt extrem de rare și care necesitau dacă vreți așa o inițiere. Acum, în ultima vreme, numărul celor care mă întreabă sau mă roagă să pun pe disc și pe CD-uri diverse lucruri pe care le-am făcut crește și cumva chiar îmi dau seama că n-am fost foarte drept. Era drept cu mine pentru că eu simțeam că trebuie să fac lucruri și nu pot să mă ocup de ce am făcut în spate - mă interesează să fac lucruri pe care le am în cap pentru înainte. Ori acum îmi dau seama că n-ar fi foarte rău să fac și asta, dar să văd... Va trebui să găsesc și timpul, căci o producție de felul acesta, în parametrii mei, nu e tocmai simplă. Nu pot să vă numesc un moment. Lucrez la fel și fel de piese sau lucrări care și-ar găsi loc pe discuri; nu pot să va spun nimic concret.
IM: Evident contextul muzical românesc s-a schimbat. Există diferite spații în ceea ce vă privește: cel din Satu Mare cu care ați crescut, există cel din București, există cele din America cu care eu nu sunt familiar, apoi cel din Düsseldorf și cel de acum din mediul universitar. Cum vedeți evoluția contextului muzical românesc?
MF: Contextul muzical românesc evoluează foarte bine într-un fel, într-un sens. Diversitatea speciilor, subspeciilor crește substanțial; practica concertelor care iarăși e un element destul de important nu e de ici de colea. Și se întâmplă lucruri extraordinar de frumoase.
IM: Schimb de experiențe continuu.
MF: Schimb de experiențe continuu, schimb de generații, schimb de informații dintre generații chiar. E ok, nu pot să mă plâng.
IM: E un pic interesant pentru că istoria muzicii și electronice în România e încă obscură. Unii zic că nu exista o istorie a sintetizatoarelor în România, muzica electronică în România nu are serioase rădăcini cum este de exemplu așa numitul rock “varză” sau Krautrockul din Germania.
MF: Acum, să fim înțeleși: sigur că există câteva țări care au avut inteligența colectivă care să facă posibilă funcționarea unui studio de muzică experimentală și electronică de pildă la Milano în Italia, sau celebrul centru de la Paris IRCAM care există de prin anii ‘50 deja, sau în Germania sub oblăduirea inclusiv a lui Karlheinz Stockhausen - la un moment dat, a existat celebrul studio de muzică electronică de la Köln de pe lângă radioul de la Köln (Studio for Electronic Music - WDR).
IM: sau cele de la BBC.
MF: da, de BBC nu mai spun... Sau peste ocean, în America, o mulțime de locuri în care s-a aprofundat, s-a născut sinteza de sunet dar... Nu putem să nu amintim în același flux de amintiri faptul că și Cehia a avut un studio, mai târziu e-adevărat, în Polonia a existat și acolo unul...
IM: Mai ales Polonia.
MF: Și în România a existat un centru pe lângă Conservatorul “Ciprian Porumbescu” un centru de cercetare și producție chiar de muzică electronică pe undeva la sfârșitul anilor ‘60; mic, foarte mic, și în care numai muzicieni adevărați ca să zic așa, făcuți cu școală cu tot ce vreți, precum Ștefan Niculescu sau Aurel Stroe, ca să vă dau două nume majore și de o greutate extraordinară. Plus încă câțiva mai tineri: Octavian Nemescu sau Iancu Dumitrescu care s-au ocupat de astfel de lucruri încă de-atunci. Iar din zona muzicilor mai comerciale, sau mai...
IM: ...populare...
MF: ...populare, da, mai comestibile le zic eu; au existat muzicieni în acest domeniu în frunte cu formidabilul Dan Andrei Aldea care și el își construia tot felul de... De fapt nu-și construia el, îi construia basistul formației sale; Bibi Ionescu îi făcea fel și fel de synthesizer-e și nu puțini oameni, printre ei mă număram și eu care în singurătatea câte unui atelier domestic făceau circuite și le testau, se bucurau de ele, uneori le foloseam chiar în spectacole..
IM: Oscilatoare, filtre.
MF: Oscilatoare, filtre, toate astea, inclusiv chiar sisteme de In/Out. Își făcuse chiar un soi de interfață nu numai pe bază de clape ci tot felul de butoane, senzori, de fapt erau contacte mai toate.
IM: Capacitori.
MF: Contacte mai toate. Dar asta tot așa, pe la jumătatea anilor ‘60 undeva. Dar povestea ar merita cumva să fie aprofundată. Au existat câțiva care au încercat sa facă un soi de arc în timp însă studiul acelor începuturi nu e așa de simplu. Lipsesc multe din materiale. S-au distrus. Mulți dintre acei oameni nu mai sunt deloc. Și așa mai departe, și-așa mai departe... Da, ar putea să fie o temă foarte bună pentru o lucrare de doctorat istoria aceasta a muzicii electronice în România.
IM: Două ultime întrebări. Prima e legată de un sfat pentru cei care astăzi fac muzică în România. Ce puteți împărtăși din experiența dumneavoastră de artist? Ce merge, ce nu merge, care a fost abordarea dumneavoastră?
MF: Asta cu ce merge ce nu merge este ultima întrebare pe care trebuie să și-o pună un artist vreodată.
IM: Ce merge, ce nu merge pentru dumneavoastră în alte cuvinte...
MF: A ce mi se potrivește mie?
IM: Ca experiență, etos și ființare.
MF: Așa mai da. Așa mai da, fiindcă într-adevăr arta (activitatea artistică) e o treabă care se naște spontan în ultimă instanță. Ea nu poate fi construită, ea nu poate fi programată din timp. Și-atunci e doar de urmat un impuls interior care, este adevărat, este o sumă de... o mulțime de componente conlucrează și fac ca această pornire chiar să se cristalizeze: educația, poate chiar elementele genetice, părinții, au un rol cel mai adesea extraordinar de important. Și undeva apare acest impuls creativ, impuls de a face artă, de a comunica cu oamenii pe o cale care nu e cea normală sau mă rog, curentă, pe care o folosim pentru a comunica diurn.
Sfatul... ?, nu știu ce sfat aș putea da, pentru că este o chestie atât de particulară și personală!
IM: ...și asta e o perspectivă.
MF: Singurul sfat e doar acesta – învață, compune & studiază – și pentru mine a jucat un rol foarte serios. Am studiat de tânăr fel și fel de muzici. M-am apucat de pian, am fost pus să studiez pianul la 5 ani și cântam deja pe la 10 ani binișor chiar... Nu mi-a ajuns. Am lucrat cu o mulțime de alte instrumente, cu unele s-a dovedit că n-a fost o buna alegere: m-am apucat să cânt la saxofon și aveam vreo 12-13 ani, ceea ce pentru un copil de 12 ani saxofonul este interzis cum ar veni. E un instrument care consumă foarte mult aer, trebuie să ai o tehnică cu totul specială, să fii conștient de corpul tău mult mai bine decât o puteam face la vremea aia. Noroc că m-am lăsat aproape singur de instrument deși îmi plăcea foarte tare. Pe urmă am studiat multe alte instrumente; m-am pregătit, dacă vreți așa (și trebuie să mărturisesc că mă pregătesc și astăzi, în continuare), pentru a putea fi un bun compozitor în primul rând și un bun producător de mesaje conglomerate artistic. Fiindcă pe mine m-a interesat iarăși o chestie poate mai particulară, sigur că o au mulți, mai mulți dar la mine chiar conta. Și anume pe mine m-au interesat întrețeserile artistice, speciile artistice conglomerate, m-a interesat să îmi pot cânta propriile poezii, de pildă. Și asta fac defapt de foarte multă vreme. Exact asta!
IM: O ultimă întrebare. Cum vedeți muzica de avangardă în România și în Europa? Ați amintit de artiști care nu au nici un fel de rădăcină, așa la spuneați.
Mai există și discuția asta: când ajunge muzica de avangardă un snobism și când e o exprimare foarte firească, neîncadrabilă - corect; dar foarte foarte firească, foarte nouă și rezonantă, și melodioasă și armonică, și creativă?
MF: Ce este experimentalismul? Asta într-adevăr e greu de definit dar trebuie să ne ocupăm și de acest element.
Vedeți.. La o masă, nu arareori se vorbesc banalități legate de vreme, legate de planuri de vacanță sau amintiri din junețe, lucrurile acestea. Greutatea lor nu e foarte mare dar cândva se poate ajunge și de obicei se ajunge și la subiecte grele. Subiecte care implică, cunoașterea unor elemente de filozofie, de logică, de construcție geometrică a unor lucruri pentru a putea sa combați și să îți formulezi o opinie și această opinie să o poți prezenta și să intri într-un posibil dialog care nu e întotdeauna doar de acceptare; cel mai adesea el este marcat și de contradicții.
Ei bine același lucru trebuie să se întâmple (și se-ntâmplă) și în zonele experimentale în care oamenii pot cânta – dau acuma exemplu muzicile – pot cânta lucruri foarte plăcute și care curg de la sine dar la un moment dat subiectele devin din ce în ce mai grele, din ce în ce mai complicate, implică foarte multe elemente pe care marea parte a populației, a oamenilor, nu e pregătită să le primească direct ci trebuie fără oprire să filtrezi sau să ungi jgheabul.
Eu fără pauză încerc într-adevăr să ung un jgheab pe care vreau să circule idei, care nu neapărat alunecă de la sine. Asta este cu muzica experimentală și cu experimentalismul în ultimă instanță. Acest domeniu din fericire în România funcționează încă bine și merită tot efortul și toată dăruirea pentru a-l face să existe. Fiindcă fără un jalon de tipul acesta, muzica simplă de consum moare și ea, sau moare în orice caz din ea.
IM: Toate sunt componente ale unui tot, ale aceluiași spațiu muzical.
MF: Sunt componente, exact!
IM: Mulțumesc tare frumos!
MF: Cu mare plăcere!
IM: Numai bine!
MF: Toate bune!