Tulnicul este încă un alt instrument pe cale de dispariție iar istoria lui pendulează în schimbarea satului românesc în era informației. Meșterii care fac mezdrele - instrumentele din fier cu care lemnul este modelat - dispar. Pe dealurile Apusenilor “fulgerișul”, un molid care crește pe vârful dealurilor, nu se mai găsește; cauzele sunt fie tăieri abuzive fie carierele de piatră. În toată povestea mai e amenințarea violentă a dezastrelor ecologice care pândesc întreaga zonă și care direct sau indirect impactează Apusenii socio-cultural și economic. Sătenii sunt sau șoferi, sau pensionari, sau educatori, sau fac naveta în orașele apropiate, Alba-Iulia sau Câmpeni, pentru a-și asigura ființarea în una din zonele cele mai frumoase ale României europene; în cazuri foarte fericite au reușit să-și construiască o pensiune la care drumurile distruse și neîntreținute se chinuie să ajungă sau fac negoț.

Aidoma altor meserii vechi de la noi, meșterii care fac tulnicele îmbătrânesc iar instrumenul e mai mult meșteșugit pentru târgurile de turism unde nu se vrea un artifact muzical sau de comunicare cum se regăsea odată în fiecare familie de pe Valea Arieșului, ci se vrea a fi mai degrabă istoria unui simbol, unul de decorațiune urbană intr-o oarecare colectie muzeu a unui apartament.

Dimensiunea problemei e mai mare și are un aspect mai cuprinzător, tulnicul e unul din simbolurile care concentrează toată ființarea Apusenilor. Fie că e vorba de ethos, fie că e vorba de o activă turistică așa cum statul român ar trebui să considere Apusenii, fie că e un element muzical identitar, societatea românească înca face mult prea puțin pentru viață acestor elemente de identitate heterogene sau omogene după caz sau pentru echilibrul comunităților.

Vechi instument din familia buciumului trăiește doar prin această vulgarizare primară și similar măștilor si costumelor naționale (ca în cazul brondoșilor din Cavnic) e folosit la fel ca în vechile imperii coloniale ca un artefact denaturat de funcțiunea lui inițială muzicală, practică, interactivă și nu în ultimul rând socială. Alături de buciumul din Moldova tulnicul este un simbol european și unul din instrumentele care leagă comunitățile locale de alte civilizații străvechi cum sunt cele ale popoarelor Kesh din America, de digeridoo-ul din Australia, de așa-numitul "neverlur" sau "foghorn" din Norvegia sau "alphorn"-ul din Alpii Elveției, Austriei sau bavarezi. Apoi mai e trâmbita din Maramureș, Ucraina și Polonia sau alte versiuni înrudite în orientul din zonele tibetane.

DSC_0550.JPG

Mariana Gligor:

"Muzicanții se înțelegeau. Unul poposea un pic și băga celălalt și dup-acea iară. Dubașu' nu. El îi dădea să meargă, se auzea ritmul și țopoteau acolo oamenii.

Era totul prin unire, prin înțelegere."

Tulnicul e instrumentul comunităților moților iar tulnicarul sau tulnicăreasa sunt cei care separau turmele de animale și cei care cheamau după ajutor, cei care adunau satul în fața unui pericol imediat. Practicalitatea lui e similară cu ceea din comunitățile norvegiene, instrumente din aceeași familie fiind folosite tot pentru comunicare dar într-un alt context și anume pentru a semnaliza pe timp de ceață în locurile cu vizibilitate scăzută a farului sau în zonele deluroase. Mai mult tulnicul e un mesager al activităților sociale prin care ființează comunitatea.

În toată aceasta poveste există totuși speranță și e dată de oamenii peste care au trecut câteva generații și care au purtat tulnicul lângă ei toată viața lor. Istorisirile distinsei tulnicărese Marianei Gligor sunt absolut năucitoare și e un privilegiu să te afli în preajma unui asemenea om. Dincolo de titulatura respectabilă de "tezaur uman viu" dată de Organizația Culturală, Științifică și Culturală a Națiunilor Unite (UNESCO), un titlu mai mult simbolic, distinsa doamnă e un om de o carismă rară și într-adevăr unul extraordinar. Povestește cu umor pe care puțini din noi îl avem dar într-un joc al dialogului serios, exemplificând semnalele practice pe care și le amintește. Bărbații tulnicari au dispărut după primul război mondial, locul lor a fost luat de tulnicărese în zona Câmpenilor. 

Utilitatea tulnicului era esențial de comunicare întru-cât tehnologia nu permitea comunicarea la distanță la acea vreme, comunicare sau schimb de informații cu care azi suntem atât de obișnuiți : "nu avea ce să se-audă un glas de-aici și pân-acolo" spune dânsa. Azi lucrurile evident s-au schimbat odată cu tehnologia dar odată cu utilitatea dispare muzica: "Era semnalul de plecare, de plecat la biserică la Înviere, [...] la vale; [...] femeile erau toate în costumul popular pentru că nu era bec electric și bătrânii mergeau după albeața poalelor." spune dânsa.

Câteva dintre cântările cu corespondent la fel de pragmatic și practic pe care le amintește frecvent sunt: "Cântarea Oilor", "Cântarea Mieilor", "Cântarea Drăguțului", "Îngerașul". Pericolul era expus prin semnale lungi, mai ales pericolul lupilor, iar copiii erau învățați să distingă mesajele tulnicului de bătrâni prin silabisirea ritmurilor asemenea limbajului indian "tabla": "tâ-tu tâ-tu-tu-tu-tu", "do-do do-do-do-do-do", greu de transcris iar de mulle ori erau memorat prin poezii asociate cu caracteristici onomatopeice. Alte cântece semnalizau pe cineva în vale, sau direcțiile lui de deplasare, semnale de chemare la moară de măcinat grâu sau porumb. 

Lemnul din care se face instrumentul se numeșțe "fulgeriș", un fel de molid crescut pe culmile dealurilor cu o structură a fibrei care permite modelarea cu ușurință. Confundat deseori cu buciumul prin lungimea lui, e interesant faptul că "bucium" se spune în Apuseni la buturugă, ceva de care moții se puteau speria în lumina obscură umblând cărările și drumurile munților prin păduri. Mariana Gligor își amintește că uneori se mai făceau tulnice mai mici din salcie dar "nu puteai scoate nimic din el" spune dânsa. Lemnul de alun, sau mesteacăn nu sunt opțiuni, molidul fiind un lemn moale usor de mânuit și puțin greu. Lemnul era pregătit de toamna iar tulnicele și banițele, ciuberele, se făceau primăvara pentru a fi gata pentru tărgul de pe Muntele Găina: "proaspete, frumoase". Schimbul era făcut în așa fel încât înapoi se aducea grâu.

Simularea comunistă și felul în care se scoteau artișii în față la "Cântarea României" sau la alte serbări organizate în afara satului și-au lăsat amprenta asupra comunității tulnicăreselor și muzicienilor. Industrializarea urbană a folcorului, nocivitatea perspectivelor lălăite murăresciene exploatatoare și a televiziunilor postcomuniste, așa-zis folclorice, sunt în contrast profund cu ce au lăsat odată Constantin Brăiloiu, Tiberiu Alexandru, Vera Proca-Ciortea, Bela Bartok: "În alte vremuri "muzicanții se înțelegeau. Unul poposea un pic și băga celălalt și dup-acea iară. Dubașu' nu. El îi dădea să meargă, se auzea ritmul și țopoteau acolo oamenii. Era totul prin unire, prin înțelegere. Eu pot sa intru după orice tulnicăreasă chiar rău dacă cântă, dar intri după o întorsătură. Dar este alta care zice: 'nu te băga peste cântarea mea'. Nu-și mai ține omul ce vrea să zică, varsă tot si vorba urâtă, tăt. Toată lumea-i mândră, smerenie nu-i nimic. ", spune Mariana Gligor cu tristețe însă cu înțelegere profundă a relațiilor și timpurilor.

Despre grupurile de tulnicărese și acordarea tulnicelor explică: "Eu iau nota de jos. Cam din 10 în 10 cm îi diferență cât de bună. Și la 7 cm e diferența de o notă."

"Fulgerișul" e molidul crescut drept, în vârf de deal, în locuri unde primește mai puțină apă si fibră devine mai deasă. Se spune printre tulnicari că lemnul trebuie să rezoneze când e lovit cu securea și să aibă noduri cât de puține. Lemnul e din ce în ce mai greu de găsit din motive practice: meșterii îmbătrânesc, tăiere dezordonată și deseori iresponsabilă sau având cauza exercițiilor industriale.

Se începe cu etapa de curățare și tăiere longitudinală de la diamentrul mare la mic, într-o forma de prismă apoi e pus la uscat la temperatura camerei ferit de soare. Mai departe lemnul e adus la forma externă tulnicului pe care o vedem ci ajutorul mezdrelelor mari și apoi e despicat transversal în două cu un fierăstrău cu dinți mici urmând structurile fibrelor și felul în care molidul a crescut. Urmează scobirea pe interior folosind mezdrelele mici din fier în sensul opus sensului de creștere de la diametrul mic la diametrul mare. Așadar mezdreluirea se face cu atenție la fibră lemnului firav.

Se scobește zona muștiucului cu o sulă fierbinte, apoi cele două părți se lipesc cu rășină sau cu aracet sau vice-versa. Pentru a fixa cele două părți se folosesc brățari din aluminiu făcute de mână, strânse în 4-5 locuri strângând lemnul și care cad natural în momentul în care tulnicul e întors, lemnul uscându-se în cele două-trei zile. La Pătrăhăițești s-ar zice ca sunt ultimii tulnicari. Jos în vale, mezdrelele nu se ma fac așa cum se făceau odată țiganii fierari rămânând în mare parte cu meștesugul potcovitului pe care îl trag după ei cât pot de mult în contextul unor nevoi economice în schimbare într-o epocă post-industrială, un timp al informației și contrainformației. Ultima parte din proces e cea în care nuielele de jneapăn sunt folosite pentru a-l lega iar apoi se poate decora și lăcui pentru a proteja lemnul.

Trebuie menționat că există o foarte interesantă relație a omului cu lemnul și cu instrumentul, cu fulgerișul de molid, aproape ceremonială, o civilizație a lemnului bazată pe rezonanță, în final un ethos cu o carismă extraordinară.

DSC_0389.JPG

Pătrăhăițești

Tulnicul este un instrument aflat pe cale de dispariție.
La Pătrăhăițești s-ar zice ca sunt ultimii tulnicari. Jos în vale, mezdrelele nu se ma fac așa cum se făceau odată țiganii fierari rămânând în mare parte cu meștesugul potcovitului pe care îl trag după ei cât pot de mult în contextul unor nevoi economice în schimbare într-o epocă post-industrială, un timp al informației și contrainformației.

Știința instrumentului nu e atât de exactă și de elaborată ca în cazul altor instrumente din țările vecine. E vorba însă de o tradiție și un empirism în felul cel mai adânc și real al cuvântului. Un focus simplu local aidoma cercului ensō sau bindi din disciplinele orientale. Lungimile tulnicelor sunt alese după ochi, experiență și familiaritate, ele determinând capabilitatea notelor pe care le pot scoate.

În primul videoclip de mai sus sunetele tulnicului sunt unde sonore cu valori măsurate de 250/260/265 de Hz, 394/392 Hz, 518/520/525, 355 Hz, 795 Hz, 495Hz. Într-o lume ideală acestea ar corespunde următoarelor note conform tabelului de aici: B3 (246,94) (Si), C4 (261,63) (Do), G4 (392) (Sol), C5 (523,25) (Do), F4 (349) (Fa), G5 (795) (Sol), B4 (493,88) (Si) cu lungimile de undă ale sunetului între aproximativ 165 și 66 cm. Tulnicul din acest punct de vedere este un proto-instrument monofonic funcționând ca un oscilator cu timbru caracterostic în spectrul sonor, excitatorul fiind vibrația buzelor. 

Exemple de studii mai elaborate a capabilitatății sonice a acestei categorii de instrumente există din perspectiva digeridoo-ului australian cu diverse elemente de analiză, forma conică sau cilindrică fiind determinanta asupra impedanței sonore si notelor pe care aceste instrumente le pot cânta. 

Lungimea dă posibilitatea de a scoate note mai joase însă e mai greu de suflat în ele, cele mai lungi de 3m devenind nepractice pentru transport.

Fundațiile "Mircea Florian" și "MOTZart" organizează de patru ani tabere de tulnice în Alba si Maramureș. În timpul unui interviu Inertia Movement din 2016 Mircea Florian a explicat chiar dupa un seminar, simpozion, atelier de tulnice organizat pe Valea Stejarului de fundația care-i poartă numele, spuneam a explicat implicarea organizației în păstrarea instrumentelor vechi: 

"Pe mine mă interesează foarte tare să fac să nu dispară instrumente care sunt sortite pieirii, din păcate. Unul din ele este, precum spuneam tulnicul (cu bucium și trâmbită cu tot). Altul este drâmba care se cânta și aicea-n localitate. Eu am văzut drâmbe făcute aicea, în Valea Stejarului la Pensiunea lui Florica. Ni le-a arătat gazda și a spus doar atât:
'Tata care le mai făcea a murit de cincisprezece ani. Alte rude care le mai cântau și le mai ciocăneau în condițiile artizanale, așa cum s-au făcut mută vreme, nu mai sunt, nu mai știe nimeni, nici un tânăr nu mai face”. Și cu asta a mai murit un instrument la care aicea se cânta serios. Chiar mi-a spus acestea, cu o voce tristă mi-a mărturisit acest lucru.'"

Prin aceste eforturi cele două fundații reusesc să facă ceea ce se numește un studiu calitativ culegând și digitalizând mărturiile și experiențele oamenilor, ethosul și explicațiile meșterilor implicați. Organizarea și documentarea workshopurilor, a vizitelor la meșterii populari si discuțiile cu tulnicăresele si meșterii tulnicari sunt mijloacele prin care Fundația Mircea Florian aduce aceste instrumente străvechi în contextul cultural:

Chiar faptul că despre tulnic se vorbește e deja foarte mult. Și atunci când reușim să-l aducem chiar și pe o scenă e încă un plus. Cred că acest lucru face bine și memoriei. 

Mezdrele la Pătrăhăițești, la casa tulnicarilor din familia Petruse

În 2017 Inertia Movement a participat la unul dintre workshopuri iar „Turnul de control” al acțiunii s-a aflat pe Valea Negrilesei în localitatea Bucium Poieni, în județul Alba. Printre mentori și tutori au fost maeștri ai instrumentului (precum Mariana Gligor) și mai tineri muzicieni (precum Andrei Dinescu sau Florin Manca); în acest fel s-a oferit posibilitatea experimentării și cunoașterii instrumentului din abordări diferite.

Valea Arieșului este într-adevăr fantastic și fascinantă. Călătorile prin Apuseni au durat trei zile, timp în care s-au vizitat meșterii tulnicari și fierarii de mezdrele, s-a cântat în zona reverberată a Detunatei și s-au făcut eforturi pentru a crea o școala de tulnice pentru și mai tinerele tulnicărese.

Odiseea tulnicului a început în Câmpeni unde am întâlnit-o pe minunanta Mariana Gligor dupa care am luat-o spre Scărișoara unde l-am întâlnit pe Dan Mohoio Valentin, unul din meșterii fierari care ar putea face mezdrele. Am urcat apoi dealurile pe un drum pietruit spre Pătrăhăițești la casa carismaticului domn Mircea Petrușe unde am putut să vedem efectiv forma mezdrelelor iar acolo s-a povestit despre drumul tulnicului de la molidul "fulgeriș" la instrument. 

La Pătrăhăițești Mariana Gligor a încercat tulnicele care apoi în toamnă a fost donate Conservatorului din București. De pe Detunata Goală se vedea halda de steril din localitatea post-miniera Roșia în contrast cu locurile verzi din jur. S-a cântăt la tulnic și s-a filmat în spațiul reverberator de lângă vârf. Spearnța am găsit-o la casa respectabilei tulnicărese Mariana Gligor unde am descoperit tinerele tulnicărese care au cântat alături de muzicienii Andrei Dinescu și Florin Manca.

În acest spirit Fundația Mircea Florian a purtat discuții cu primăria comunei Vidra pentru a pune bazele unei școli de tulnice care să instituționalizeze efortul depus în comunitatea din Câmpeni, discuții care nu s-au concretizat am aflat în 2018. S-a cântat și la frumoasa cascada Pișoaia, încă un alt loc extraordinar în Apuseni. Seara s-a cântăt iarăși, la Poieni de data asta, iar apoi povestea s-a încheiat cu improvizatii de seară ale lui Mircea Florian, Andrei Dinescu și al lui Florin Manca.

DSC_0530.JPG

Fundațiile Mircea Florian și MOTZart

La casa respectabilei tulnicărese Mariana Gligor am descoperit mai tinerele tulnicărese care au cântat alături de muzicienii Andrei Dinescu și Florin Manca.În acest spirit Fundația Mircea Florian a purtat discuții cu primăria comunei Vidra pentru a pune bazele unei școli de tulnice care să instituționalizeze efortul depus în comunitatea din Câmpeni, discuții care nu s-au concretizat am aflat în 2018.

Nu credem că vom ajunge departe dacă nu încercăm să creăm structuri amplificatore așa cum cele două fundații fac de ceva vreme. Și aici nu e doar cazul tulnicului ci orice fel de structură sau context dinamizant poate fi un stâlp pentru lucruri extraordinare.

Tulnicul desi un proto-instrument poate exista și în ansamblurile clasice dar care pot fi amplificate, descoperite si redescoperite, ieșite din conservele industriei, asa cum elvețienii reușesc să adune sute de cântăreți la "alpenhorn" spre exemplu sau în alte feluri inspirate, poate exista și în performanțe pop așa cum în ultima vreme au început sa apară sau poetice ca în cazul proiectului FloriMan.

Alte oportunități ar fi cele în care tulnicul poate fi prezent în compozitii mai elaborate, lucrări spectrale sau de altă natură, instalatii și procesări consonante sau disonante, fie ele structurale sau improvizate. Există o fizicalitate specială a instrumentului iar noi tehnici de procesare pot îmbogăți sunetul lui prin egalizatoare, efecte reverbatoare, procesări similare tehnicilor lui Steve Reich, filtrări spectrale etc. Binențeles că echilibrul vulgarizării lui e fragil și există o capcană muzeală dar pericolul dispariției instrumentului face acest fason să pălească în dimensiune.

Următoarea școală de vară va avea loc în trei zile, în perioada 25 iunie - 1 iulie tot pe Valea Negrilesii, tot în Poieni, Bucium. Programul include întâlniri cu meșterii tulnicari în ziua de marți iar primele lecții se vor întâmplă miercuri la poalele Detunatei. Joi se va alătura și Florin Manca după lecțiile "tezaurului viu" Mariana Gligor și făra doar si poate cea mai carismatica tulnicăreasă în viață. Vineri urmează cântări peste Munții Trascăului. Programul se va încheia cu opriri în ziua de duminică în funcție de traseul spre Cluj sau Oradea la casa lui Avram Iancu, respectiv Huda lui Zamolxes. Sunt asteptați toti iubitorii de muzică în exercițiu salvării unui simbol european. 

DSC_0506.JPG

Școala de vară "Tulnicul, Viitorul unui Instrument Străvechi"

Următoarea școală de vară va avea loc în trei zile, în perioada 25 iunie - 1 iulie tot pe Valea Negrilesii, tot în Poieni, Bucium. Programul include întâlniri cu meșterii tulnicari în ziua de marți iar primele lecții se vor întâmplă miercuri la poalele Detunatei. Joi se va alătura și Florin Manca după lecțiile "tezaurului viu" Mariana Gligor și făra doar si poate cea mai carismatica tulnicăreasă în viață. Vineri urmează cântări peste Munții Trascăului. Programul se va încheia cu opriri în ziua de duminică în funcție de traseul spre Cluj sau Oradea la casa lui Avram Iancu, respectiv Huda lui Zamolxes. Sunt asteptați toti iubitorii de muzică în exercițiu salvării unui simbol european. 

Comment