Răzvan Roșu este etnologul român plecat din țară care studiază la Viena și la Budapesta temele pe care ar fi trebuit sa le studieze în universitățile românești. Așa începe încă o poveste despre “tradiționalismul” României. În ultimii 30-40 de ani el, tradiționalismul, s-a manifestat și printr-un exod, prin fuga accentuată a satului înspre alte țări, sau chiar înspre orașe într-un fason accelerat, prin neasumarea identităților. O tranziție năucitoare similară unui farse de alba-neagra.

Anul trecut au emigrat 220 de mii de români într-un context halucinant în care Academia Română pare că nu-și face treaba demult, sau mai corect face ca în timpul comunismului lucruri doar declarative, adoptă strategii serbede și halucinante; Ministerul Culturii și alte instituții ale statului au perpetuat un mediu sătesc în care abia se poate subzista separat de schimburi culturale și proiecte strategice. Impactul e nemăsurabil și responsabilitatea și în acest scenariu va fi fadă, gri, inexistentă ca în multe alte cazuri care au cicatrizat spațiul public românesc.

O alta anomalie e că generațiile tinere cresc într-o arenă violentă de valori în care sunt aruncate iresponsabil iar statistica se rezumă la observații seci fără strategii și acțiuni: generația X, generația Y etc. Pe de alta parte conservatorii crescuți în comunism, un altfel de conservatorism decât cel european, se confruntă cu un spațiu de două ori străin: cel amplificat de tehnologie si cel de vestificare și globalizare însă atitudinea e în înca de preamărire a omului nou, a epocii de aur, a înțelegerii pe sub masă în spiritul comunismului moștenit. Au totuși în continuare cele mai mare așteptări de la tinerele generații, un stângism exrem dominat de neîncredere în viitor; așteptări nejustificate; multe din generațiile României au făcut prea puțin pentru folclorul, identitățile și cultura românească în ultimii 100 de ani sau pentru ce ar însemna tradiție.

Un centenar propagandistic mediatic fără realizări onorabile în același spirit al delăsării, populismului și naționalismului pe care cândva l-au detestat bunicii și părinții noștri. Din păcate “Cântarea României” continuă într-un mod sordid iar “omul nou” conduce azi țara. Ce este de apărat și păstrat până la urmă? De ce amintirea întregirii spațiului în care trăim e atât de sfâșâiată de politic, instituții slabe și interese de orechestratori?

Această decadă și poate următoarea înseamnă predarea ștafetei, pierderea generațiilor, acelea tăcute care nu vorbesc și care nu sunt atât de încadrabile în stereotipiile de mai sus și care mai pot lumina prin negura comunismului de preamărire, care mai pot povesti despre multiplele identități ale oamenilor care au trăit pe teritoriul României; în curând nu vor mai putea fi documentate multe aspecte care pot devoala modul în care cultura comunistă și postcomunistă a înghițit spațiul public atâta timp.

România are cel mai mare procent de populație rurală din țările europene însă se confruntă cu un sat în îmbătrânire accentuată cu procente de până 40% din copiii din zona rurală născuți în afara căsătoriei. Muzica folclorică a fost înlocuită de manele, un spațiu muzical care a fost izolat, ignorat pe nedrept, și care e prezent până și la polonezi, luând forme diferite și adaptându-se în muzica locală, așa-numitul disco polo.

În spațiul urban al festivalurilor atât în România, cât si în Europa mediul educat omite deseori influențat de exotisme postcoloniale a cere prezența artiștilor locali, dinamica lor poetică și muzicală de mai aproape, locală sau europeană. Spațiul muzicii “world” a fost tot mai mult izolat de mediul viu al muzicii, chiar și de mediul spiritual care azi se întâmpla în cluburi și festivaluri. Sigur sunt câteva exemple care fac asta mai bine sau mai rău ca evenimentele Outernational Days și “Drumul lung spre Cimitirul Vesel” sau proiecte muzicale ca “Șamanul Mut”, “FloriMan”; mult prea puține însă.

În acest context complex Răzvan Roșu este printre puținii din sfera academică care mai face cercetare de teren pentru a lămuri aspecte identitare românești alterate propagandistic în mod constant de o școală a naționalismului si a dezinformării conmuniste, care e foarte prezentă și azi. Ține conferințe si exemplificări în Viena, în timp ce în spațiul românesc i s-au închis porțile peste tot sau în cel mai bun caz i s-a cerut să se înscrie în partidele la fel de sordide ca PSD sau PNL sau câteva mii de euro mită.

Talentat etnolog și multi-instrumentalist cu un repertoriu respectabil de muzică folclorică, Răzvan Roșu a luat parte la importante workshopuri, prezentări, conferințe și concerte unde ofera exemplificări de folclor din spațiul românesc și european. Un exemplu e participarea lui în cadrul “Institute for Cultural Diplomacy” din Berlin în 2015 pentru aniversarea a 70 de ani de la al doilea război Mondial sau conferințele din Polonia și Georgia unde a participat recent. Ultimul sau disc, “Din crângurile Țării Moților” cuprinde semnale de tulnic și cântece de fluier și este printre puținele discuri tinere care se disting de perdelele îmbâcsite de muzică populară industrializată.

IMG_0058.JPG

Răzvan Roșu:

“Unde mai avem comunități tradiționale? Există foarte puține astfel de exemple, mai ales în Europa, care să fie funcționale cu adevărat.
Așadar s-a sărit peste etape de la ceva arhaic, chiar defazat, la mai modern decât modernul. Iar acest lucru se manifestă nu doar în ceea ce privește cultura materială, ci și comportamentul, mentalitatea.”

IM: Salut Răzvan Roșu. Ce este muzica? Cum crezi că poți da o definiție a muzicii fiindcă, deseori, ne referim la muzică în diferite feluri, în diferite contexte. În general vedem spațiul cultural ca un spațiu distractiv, de exotism, din obișnuință zilnică sau dimpotrivă chiar un spațiu de rutină. Cum are muzica și uneori meditația un rol în folclor? Există povestea asta în așa-numita muzică populară?

RR: Eu înțeleg prin folclor creația omului din cultura de tip tradițional. Folclorul are la bază niște structuri muzicale moștenite și anumite motive transmise transgenerațional. Toate astea se dau mai departe și partial se recreează, mai bine spus se readaptează de la o generație la alta, după unele tipare destul de clare care nu de puține ori au un caracter stereotip. Ăsta ar fi folclorul.

Și-atunci în momentul în care vine cineva și spune: “Păi cum?! Îi folclor nou, am creat eu textul. Cum nu-i folclor?”, se înșală. Nu-i folclor pentru că sunt trei caracteristici pe care folclorul le are: e anonim pentru că nu-i știm autorul, colectiv si improvizatoric.

Niciodată un text nu se recită sau se cântă la fel. Nici o melodie de joc nu se cântă sută la sută la fel cum ți s-o cântat acum cinci minute de aceeași persoană. Deci are un caracter improvizatoric, dar improvizatoric în anumite tipare rigide din care nu se iese. Și atunci dacă caracteristicile astea nu-s îndeplinite nu putem vorbi despre folclor. Îi altceva.. De exemplu dacă eu am creat un text care vreau să fie folcloric și nu are motivele menționate, ăla nu mai e folclor. La fel răspund și atunci când mă întreabă cineva: “ce-i folclor, ce nu-i folclor, dar post-folclor?”.

Muzica populară în schimb e o formă poluată, prelucrată artificial a folclorului, adaptată pentru gustul muncitorimii comuniste. E un fenomen care se întâmplă exclusiv în țările foste comuniste. Foarte puțin apare și în Grecia, dar tot ca o influență dinspre țările care au fost comuniste. Totul s-a făcut deliberat. S-a dorit să se meargă pe caracterul spectacular, să se creeze artificial niște complexități inutile precum „orchestra populară”. Bineînțeles totul s-a făcut cu un scop indeologic clar.

Cred că în România se poate observa cel mai ușor cum folclorul a fost înlocuit de muzica populară. Mă refer aici mai ales la amploarea pe fenomenul ansamblurilor a căpătat-o și în timpul regimului comunist și după căderea acestuia, dar și la emisiuni precum “Tezaur folcloric”..

IM: “Murărisme”.

IMG_0062.JPG

Răzvan Roșu:

Muzica populară în schimb e o formă poluată, prelucrată artificial a folclorului, adaptată pentru gustul muncitorimii comuniste. E un fenomen care se întâmplă exclusiv în țările foste comuniste.”

RR: ..Fenomenul are echivalente, după cum spuneam, și în alte țări fost comuniste, mai puțin în Ungaria, unde se întâlnește într-o formă mult mai redusă. Ce este rău în transpunerea, prelucrarea folclorului după tiparele muzicii populare? Poi în primul rând el golește de sens. Mă refer aici mai ales folclorul care se utiliza cadrul unor ritualuri, rituri de trecere. Veneau dansatoarele cu un spic si c-o seceră în mână și fac acolo ceva spectaculos, De exemplu, “Dansul Curunii” care avea loc după ce se secerau holdele. Multe ansambluri puneau în scenă așa ceva și astfel s-a distrus definitiv caracterul ritualic.

Nu poți sa aduci pe scenă un obicei care se desfășoară într-un anumit context, de exemplu bocete de la priveghi. Punerea asta în scenă o să se resimtă și în satul de unde provine. O să primeze partea spectaculară și treptat cea funcțională o să se reducă până la disparție. Deja din anii ‘70, ‘80 ai secolului trecut putem vorbi de foarte puține zone în care aceste obiceiuri avea încă un pronunțat caracter funcțional.

Am definit folclorul, muzica popular și mai trebuie să vorbim despre aculturație. Pe scurt, aculturația ar fi ceea ce vezi pe Favorit TV și restul televiziunilor specializate în kitsch de sorginte folclorică. Toată nebunia de care aminteam se situează pe o treaptă mai joasă, chiar și decât muzică popular. Măcar aia avea niște tipare: trebuie să vină solistul îmbrăcat într-un costumul vechi foarte vechi pe care îl descrie în termeni stereotipi, orchestra acomponia totul la fel fără să ține seama de diferențele regionale etc..

Aici totul se bazează pe ceva mai mult decât spectacular, pe „șou” ca să folosim un românism neaoș. Mai mult decât atât, în cele mai multe dintre cazuri se ajunge la pragul grotescului si a penibilului. De mult vorbeam, mai în glumă sau în mai serios, că ar merită definit un nou domeniu care să studieze asemenea fenomene, pe care l-am denumit: sinistrologie. Toată această situație de pervertire are loc datorită unicului scop al acestor inși: acela de a face bani, de a distra nuntașii, de a cultiva o stranie mândrie social pe care românii din prezent pun mare preț.

Iar publicul care ascultă acest gen de muzica nu manifestă nici cea mai mica tendință în direcția unei poziții critice. Totul se rezumă ce este cool și la prestigiu social: “Uite ce muzică scumpă am băgat noi!”. Nu exista criteriul calității pe nici unul dintre paliere.

Nu în ultimul rând are de a face parvenitismul, în care toți actorii implicați nu sunt sinceri. Cu toții joacă un rol.

IM: Sau de marketing social.

RR: Și de marketing. În primul rând de o calitate îndoielnică: din punct de vedere al structurilor muzicale, al modului în care sunt ele cântate. Este cu mult mai slabă decât muzica populară cântată de orchestră, despre care am vorbit. Textele sunt penibile, la nivelul de profunzime ca cea a manelelor.

IM: Din perspectiva asta cum e se descrie ascultătorul în fiecare caz? E interesant fiindcă există doua-trei feluri de ascultători: unul e ascultătorul filo-exotic, acel ascultător care își găsește un spațiu în care să se abandoneze și în același timp care cauta o rutină, un alt ascultător este cel care mimează un așa-numit ritual și un alt tip de ascultator este cel care doar folosește respectivele momente muzicale oferite prin simularea televizorului pentru a retrăi spațiul pierdut, lumea pierdută a satului în care odată a trăit. Ultimul aspect este conectat cu fenomenul comunist de urbanizare: oameni de la țară care s-au mutat ori au fost mutați la oraș. Cum vezi “piața” asta de ascultători?

RR: Lucrurile sunt date peste cap rău de tot. În primul rând pentru că folclorul a fost creat pentru comunități de tip tradițional și răspundea la nevoile oamenilor de atunci: rituale, sărbătorești. De exemplu când se căsătorea o fată atunci se cânta “Cântecul miresii” și era un moment cu totul deosebit.

Cum am spus exista partea mai profundă, sobră a folclorului cu funcții magice și ritualice clare definite, și exista și partea cealaltă de veselie, ludică, chiar erotică, care se manifesta prin strigături satirice, deochiate. Despre a doua parte nu se prea vorbește, pentru că nu se potrivește imaginii de „sfânt” pe care intelectualii și Biserica au încercat să le-o construiască țăranilor.

Iar odată cu dispariția comunității tradiționale apare haosul și fiecare încearcă să confiște câte ceva din rămășițele acestei moșteniri: statul dorește în continuare să folosească propagandistic folclorul, unii îl folosesc exclusive ca un indicator al unei apartenențe naționale sau regionale a unui grup sau individ. În acest scop pe lângă insituțiile finanțate de stat care nu au viziune clară despre ce și cum ar trebui să facă și rămân de cele mai multe ori la nivelul declarativ.

Au apărut și numeroase asociații culturale, rodul unor inițiative private ca răspuns la incompența instituțiilor finanțate de stat. Desigur, acestea sunt inițiative lăudabile, dar, din păcate, astfel de ONG-uri nu dispun de specialiști și atunci apelează la improvizații care sunt mai mult sau mai puțin reușite. Un actant principal a devenit, după 1990, BOR care încurajează păstrarea unor unor elemente de cultură tradițională. Problema însă este că ea încearcă să le cosmetizeze, să le prezinte într-o formă care îi convine și se potrivește cu misiune pe care o are. Acest demers este cu atât mai artificial cu cât, Biserica nu se ocupa nici pe departe de componenta laică din lumea tradițională. De exemplu, preotul nu avea nici un cuvânt de spus în legătură cu modul în care se organiza jocul duminical în sat sau ce muzicanți era tocmiți.

Într-o lume tradițională încă funcțională Biserica nu putea să aibă pretenții ca folclorul să devină o anexă acesteia. Însă, această bulversare vine tocmai de la faptul că nu mai există comunități tradiționale. Iar acest lucru a început odată cu fenomenul urbanizării, prezent peste tot în Europa, dar care a căpăt un caracter mult mai brutal în România comunistă a anilor ‘50-’60.

IMG_0057.JPG

Răzvan Roșu:

“Ce e ciudat - eu spre exemplu cânt muzica moțească - e că această muzică cântată în forma ei originară asta nu mai este ascultată în mediul care a generat-o și-a transmis-o secole de-a rândul.”

Prin urmare, mediul care a generat și o transmis această muzică o renegă. Se poate vorbi chiar de o disimulare. Cei din mediul rural nu mai doresc să audă muzica aceasta, însă se fac că o plac în momentul când turiștii cer așa ceva. Nu de puține ori am trăit pe viu astfel de scene: “ hai cu tulnicu, cu fluieru să vadă ce folclor avem noi”. Iar a doua zi, aceeși oameni ascultau manele de răsuna satul.

Ce e ciudat - eu spre exemplu cânt muzica moțească - e că această muzică cântată în forma ei originară asta nu mai este ascultată în mediul care a generat-o și-a transmis-o secole de-a rândul.

Nu o mai ascultă, nu o mai trăiesc,ba chiar mai mult le este rușine de ea. Și nu mai refer aici doar Țara Moților. Poate doar oamenii de la 50 de ani în sus își mai doresc să o asculte.În rest totul e exotism, poate în unele cazuri o nevoie identitare de moment..

Prin urmare, mediul care a generat și o transmis această muzică o renegă. Se poate vorbi chiar de o disimulare. Cei din mediul rural nu mai doresc să audă muzica aceasta, însă se fac că o plac în momentul când turiștii cer așa ceva. Nu de puține ori am trăit pe viu astfel de scene: “ hai cu tulnicu, cu fluieru să vadă ce folclor avem noi”. Iar a doua zi, aceeși oameni ascultau manele de răsuna satul. Dacă m-aș fi apucat să le cânt la fluier cu siguranță ar fi râs, s-ar fi uitat cu dispreț la mine.

Astfel, în mod oarecum paradoxal, nu publicul rural este cel care ascultă folclor autentic, ci cel urban. S-a ajuns așadar ca, doar publicul educat urban să mai aprecieze arhaicitatea, faptul că muzica tradițională este simplă dar și complexă în același timp. Iar acestui public mă adresez și eu. Nu de puțin ori am avut experiențe foarte plăcute cu acest tip de public urban și unele foarte neplăcute cu ascultători din zonele considerate oarecum încă arhaice. Cei de la țară vroiau și vor în continuare să scape obsesiv de eticheta de înăpoiați și săraci, pe care cred că cei de la oraș le-o pun. Mai trist este că între ei își pun astfel de etichete.

Dar nici publicul urban nu este nici pe departe ca un monolit iubitor de folclor autentic. Există și aici subcategori cum ar fi foști muncitori veniți de la țară în timpul regimului Ceuașescu, care nu cunosc și nu vor să cunoască altceva decât tiparul muzicii populare în care au fost formați. Ai și un public experimental care încearcă să facă tot felul de încercări mai mult sau mai puțin reușite. Mai refer aici inclusiv la anumite puneri în context sau la prelucrări. Din câte am onbservat însă, multe dintre cele nereușite se datorează unei necunoașteri în profunzime a unor domenii precum etnologie, antropologie culturală, etnomuzicologie, implicit a structurilor muzicale care erau folosite în trecut. Bineînțeles că un artist care cântă muzică de un alt gen nu le poate ști pe toate, dar pentru asta există specialiști, ca să se consulte cu ei.

Aici atingem un punct extrem de sensibil în România. Cine este cu adevărat un specialist și cine se dă drept un specialist? Insituțiile din România sunt pline de oameni care și-au cumpărat posturile oferind mită, au fost puși acolo pe criterii politice sau de rudenie. Iar acest lucru s-a practicat pe scară largă în național-comunism. Mulți dintre cercetătorii din muzee sau din alte instituții au fost puși acolo de partid. Unii dintre ei au căpătat o mică poleială în timp, alții au rămas la stadiul initial fără a evolua deloc. Însă, din păcate, principiul care i-a ghidat pe foarte mulți în munca: leafa merge timpul trece. Bineînțeles erau și buni specialiști care erau ținuți în funcție pentru a acoperi incompentența altora.

IM: Una dintre problemele exotismului ridicată într-o conferință din Cracovia acum doi ani este schimbul cultural și în particular pierderea instrumentelor vechi. Odată cu globalizarea și fenomenul de vestificare cu bune și cu rele se pierd identități locale. Care e schimbul correct, echilibrat între identitate și globalizare? E posibil ca una dintre cauze să fie legată de familiaritatea anumitor sunete în lipsa firescului, să fie legat de context și generații contextul fiind schimbat? Muzica vie se poate asculta de la cluburi și festivaluri pâna la cămine culturale, săli de nunți și corturi.

Care sunt cauzele pierderii firescului și implicit a folclorului în general? O buna parte din această muzică subzistă ca un exotism deseori pentru mediul urban.

RR: În primul rând dispariția comunității tradiționale, adică a mediului care a generat muzica tradițională.

Comunitatea tradițională este una care se bazează pe anumite reguli destul de stricte și care nu prea acceptă initiative individuale. Adică o astfel de regulă era ca femeile să umble cu capul acoperit. Și nu ma refer la musulmani. În momentul în care femeia din satul X nu se conforma, tot grupul zicea “ai încălcat cutuma, pleci".

Comunitatea tradițională nu înseamnă numai sat, înseamnă și un cartier dintr-un oraș, bresle de meșteșugari, o cazarmă militară și cuprinde un set de reguli clare: asta se face, asta nu se face. Alt aspect tipic pentru astfel de comunități era acela că timpul era foarte bine orânduit în funcție de anotimp: “acuma secerăm că-i iulie “Sân’Petru”.

Totul era foarte previzibil. Erau niște structuri bine închegate. După cum spuneam, ideile crețe nu își aveau locul. Unde mai avem comunități tradiționale? Există foarte puține astfel de exemple, mai ales în Europa, care să fie funcționale cu adevărat.

Acuma sunt exemple mai fericite si mai nefericite în care vine curentul ăsta globalizator și modul în care răspund comunitățile. Sunt exemple si exemple. Eu de exemplu ce-am văzut în Austria, din experiența mea, sunt niște situații mai fericite în ceea ce privește modul în care s-a reușit să se transmită muzica tradițională. Chiar și anumite moduri în care sunte celebrate anumite sărbători, precum hramurile, îmi pare mult mai natural.

IMG_0054.JPG

Răzvan Roșu:

“Interesul meu a început cu istoria familiei, bunicul meu a fost un mare povestitor și de la el am auzit multe. Apoi am început șă notez într-un caiet făra să știu clar ce-o să fac. Ideea era să nu se piardă, pentru că poveștile îmi părea foarte interesante. Mi-am dorit să rămână undeva notate. Și tot am mărit cercul pâna am ajuns la spațiul fostului imperiu, la spațiul european, în general ca sa pot pune în context corect situațiile pe care le-am întâlnit la nivel local.
M-am folosit în mare parte de resursa orală, de memoria colectivă, de ce rețin oamenii de factură tradițională”

De aceea de exemplu în zonele mai arhaice, în Țara Oașului și la moți, de la casele acoperite cu paie sau șindrilă care erau în ‘90 la tot pasul, s-a sărit în decurs de cinci, zece ani, case din beton cu două etaje. Așadar s-a sărit peste etape de la ceva arhaic, chiar defazat, la mai modern decât modernul. Iar acest lucru se manifestă nu doar în ceea ce privește cultura materială, ci și comportamentul, mentalitatea.

IM: Cum ai găsit lumile românești la sat? Ce fel de oameni ai întâlnit în toate odiseele tale? Care sunt poveștile și bune si rele? Tu culegi materiale folclorice, faci cercetări pentru proiectele tale, te întâlnești cu foarte multă lume.

RR: Interesul meu a început cu istoria familiei, bunicul meu a fost un mare povestitor și de la el am auzit multe. Apoi am început șă notez într-un caiet făra să știu clar ce-o să fac. Ideea era să nu se piardă, pentru că poveștile îmi părea foarte interesante. Mi-am dorit să rămână undeva notate.
De la lumea asta moțească care m-o interesat am vrut sa văd cum sunt și cele din jur. Lânga Marna, o colonie moțească era un sat șvăbesc și am vrut să văd ce-s cu șvabii ăștia, de ce o venit în Câmpia Careiului? De ce îs așa? Și tot am mărit cercul pâna am ajuns la spațiul fostului imperiu, la spațiul european, în general ca sa pot pune în context corect situațiile pe care le-am întâlnit la nivel local. M-am folosit în mare parte de resursa orală, de memoria colectivă, de ce rețin oamenii de factură tradițională. Și din păcate pentru multe zone tocmai aceste informații nu se cunosc. Istoria se scrie exclusiv pe baza documentelor.

Am întălnit oameni absolut extraordinari pe teren. Oameni de multe ori analfabeți care aveau însă o gândire coerentă și în simplitatea lor judecau mult mai profund decât o grămadă de oameni invățați. M-a frapat la mulți dintre ei istețimea ascuțită, bunul simț, moralitatea exemplară. Acești oameni nu au avut o viață ușoară, de multe ori, și au reușit să treacă peste toate greutăți în mod onorabil. Și cred că lumea tradițională oferă încă exemple de conduită morală pentru noi si pentru mulți tineri mai „urbanizați”. Însă nici satul nu mai este cum era mai de mult. În copilăria mea am fost privilegiat să văd încă o lumea tradițională funcțională.

Exista numeroase diferențe generațiile trecute și cele din prezent. Vă dau un singur exemplu. Cine a fost deportat și a trecut prin ororile războiului și nu a avut ce să mănânce eu cred că toata viața lui o să fie recunoscător, chiar și la 90 de ani, oricât de bine i-ar merge în lumea asta, că are ce să mănânce. Asta pentru că o ajuns la nivelul cel mai de jos al lipsurilor. Uneori, când cei care nu ajung punctul de care nu am amitit, încep să cred că totul li se cuvine. Când totu-I minunat începi să-ți găsești false probleme: nu merge internetul azi, am stat la coadă doua ore. Apoi antropologul, cercetătorul de teren lucrează cu tipologiile de oameni. Așa că fără să vrei observi varietatea umană sau din contră unele stereotipii. Cum un om din Țara Huțulilor din Ucraina îți amintește prin modul de a povesti, de a se comporta de altul din celălalt capăt al Carpaților spre exemplu din Polonia sau din Timoc.

Antropologul asta face: studiază omul în comunitatea umană, despre modul în care indivizi interacționează în anumite grupuri. O condiție importantă pentru antropolog este să aibă iubire față de oameni. Dacă nu iubești omul și nu-l înțelegi în contextul lui și începi să-l judeci, începi să-l corectezi: “ai spus o prostie, al doilea război n-a început în ‘42 ci în ‘40”, nu se mai deschide în fața ta.

IMG_0060.JPG

Răzvan Roșu:

“Antropologul asta face: studiază omul în comunitatea umană, despre modul în care indivizi interacționează în anumite grupuri. O condiție importantă pentru antropolog este să aibă iubire față de oameni. Dacă nu iubești omul și nu-l înțelegi în contextul lui și începi să-l judeci, începi să-l corectezi: “ai spus o prostie, al doilea război n-a început în ‘42 ci în ‘40”, nu se mai deschide în fața ta.”

IM: Uite o să zic 6-7 cuvinte iar tu va trebui sa zici o asociere dupa fiecare cuvânt făra să te gândești foarte mult.

IM: Tradiție?

RR: Sat.

IM: Prezență.

RR: Vie.

IM: Centenar.

RR: Propagandă.

IM: Exotism.

RR: Ciudățenie.

IM: Tranziție?

RR: Delir.

IM: Alterare.

RR: Stricăciune?

IM: Discul tău se numește “Din crângurile Țării Moților”. A fost mixat împreună cu Andrei Dinescu. Andrei și cu tine aveți o pasiune comună, pasiunea pentru tulnic. Poți să povestești puțin despre curatorierea cântecelor?

RR: Pe CD-ul ăsta foarte puține piese îs culese: una sau două. Sunt semnale de tulnic, muzică instrumentală la cântată în formula fluier-contră-dobă cum era mai demult și sunt câteva piese vocale. Realizarea acestui CD a venit dintr-o nevoie de a avea un material coerent de prezentare. E numai o parte din repertoriul meu, poate nici un sfert din toate piesele pe care le cunosc. Majoritatea nu au fost niciodată înregistrate.

Am fost pus în fața unei situații interesante fiincă ai 30 de semnale de tulnic, 30 de corinzi, 50 de melodii de joc: cum faci, cum le organizezi că să îți poți transmite mesajul într-un mod coerent? Nu poti să faci un CD cu 30 de semnale de tulnic fiindcă înnebunește lumea. Nimeni nu mai are răbdare să asculte o jumătate de oră de semnele de tulnic fără oprire.

Da, ai putea să faci asta ca o anexă la o carte științifică în care să pui: exemplul 1, exemplul 2. Dar din punct de vedere artistic cred că nu merge. A trebuit sa găsesc un fir roșu care să lege piesele astea.

IM: Tulnicul e un instrument, un artefact si aproape o prelungire a ființării moților în civilizația lemnului din Munții Apuseni. Care e povestea tulnicului în comunitățile românești din Apuseni, în zonele în care el mai poate fi găsit?

RR: Tulnicul face parte dintr-o mult mai mare familie europeană cea de “natural trumpets” adică de instrumente prin care se transmit semnale. Poți să găsești alphorn-ul în Munții Alpi. Sunt foarte multe astfel de instrumente care se aseamănă mai mult sau mai puțin, din punct de vedere al construcției sau ca mod de interpretare, însa scopul lor e același: de a da semnale cu ajutorul lor. E un specific al muntenilor de aproape peste tot de pe glob.

În spațiul românesc ai trei varietăți ale aceluiași instrument care diferă prin modul în care e construit, modul în care se interpretează și cel mai mult în ceea ce privește repertoriul.

Ai trâmbita în Oaș si Maramureș, Bucovina chiar și Bistrița. Care cunoaște o prelungire înspre huțuli foarte mult. Iar din ceea ce am observant zona în care trâmbita este încă foarte vie este cea huțulilor din Ucraina sau de lângă de graniță româno-ucraineană. Trâmbita poate fi întânită și la gorarii din Polonia, precum în toată partea nordică a Carpaților. De fapt răspândirea acestui instrument în sectorul vestic al Carpaților este pusă pe seama păstorii vlahi, români care au populat acești munți în Evul Mediu. O excepție ar fi huțulii, dar și ei au o componentă semnificativă românească pe care au încorporat-o în timp.

Apoi ai buciumul în sud, în Vrancea, în mai multe zone și foarte interesant îl ai la vlahii din Timoc.

A treia varietate e tulnicul care are numeroase particularități. În primul rând se cântă un alt tip de repertoriu care este în același timp, cel mai bogat și variat. Dacă îl comparăm cu cel cântat la trâmbită unde ai doar câteva semnale care nu-s mai mult de 6-7 și au legătură exclusiv cu sfera pastorală. La tulnic ai zeci de de variante ale aceluiași semnal, iar apoi semnalele sunt mai multe, adică funcționalitatea lor este mult mai variată: “Chemarea drăguțului”, “a drăguței”, “Chemarea oilor”, “a porcilor”, “a găinilor”, cam tot ce-ți poți imagina, “Chemarea la biserică”, etc. cu o funcție mult mult mai accentuată pusă pe comunicare decât pe sfera pastorală.

La tulnic cântă și bărbații și femeile; mai bine zis cântau bărbații, acuma nu mai cântă. Din câte știu eu îs cam ultimul care mai știe semnalele vechi și câteva femei. În total nu sunt mai mult de 30 de tulnicărese care care să cunoască semnalele.

Pentru mine tulnicar sau tulnicăreasă sunt doar cei care au învățat semnalele într-un mod transgenerațional și cunosc semnalele. Nu ajunge să poți sulfa de două ori în tulnic, trebuie să fi în stare să emiți semnale, adică să poți comunica prin intermediul tulnicului.

Am întâlnit pe teren multe situații în care auzeam “sunt niște fete tinere care știu cânta de numa”; și pe când mă duc le ascult nu cunoșteau decât un singur semnal și încă trei sunete:

“-Și alt semnal?”

“-Păi nu știm”

Pentru mine ăla nu-i un tulnicar sau o tulnicăreasă validă. Ca și un ceteraș care nu știe decât o melodie.

Ce e tulnicul pentru moți? Bine-înțeles că are o însemnătate identitară foarte puternică, mai ales pentru unicitatea sa față de instrumentele care îi seamănă din alte arealuri europene. Mă refer la faptul că-i construit diferit, ca nu are muștiuc cum are de exemplu trâmbita, dar și la modul în care sunt construite semnalele, la structura melodică. E un unicat. Din păcate a fost folosit și în propaganda unor regimuri de la Carol al II-lea până la Ceaușescu, fapt care a alterat un pic repertoriul și firescul în care el era folosit. Dar există încă și părți mai izolate ale Țării Moților unde tulnicul nu a cunoscut o astfel de influență.

Cel mai mult s-a văzut și se vede în continuare folosirea asta în mod spectacular la Vidra.

IM: De unde e și doamna Mariana Gligor.

RR: Da. Și acolo erau tulnicărese foarte bune care cântau semnale mult mai sofisticate decât în alte arealuri ale Țării Moților. Are de-a face puțin cu situarea zonei în proximitatea unui centru urban, Câmpreni-ul. Iar influența aceasta este sesizabilă încă de pe vremea Imperiului Austro-Ungar. A contat în acest caz și accesibilitatea mult mai mare, față de partea cealaltă din sus, de pe Apa Mare, adică de pe Arieșul Mare. Iar faptul că pe valea Arieșului Mic se putea ajunge mai ușor, povestea lui Avram Iancu care a atras turiști aici încă din timpul vieții lui, Muntele Găina pe care însăși împăratul Franz Joseph l-a vizitat, cascadele și alte atracțiile naturale, starea economică mai bunișoară decât în alte crânguri moțești; toate acestea au dus la unele inovații pe plan cultural în Vidra.

Ei deja, în interbelic, aveau sfârnari, adică oameni care adunau ciuberele de la ceilalți -moți mai săraci- și le duceau cu trenul în Regat. Așa apar, deci, germenii capitalismului. Schimbarea, asta a cauza și unele modificare în repertoriului și chiar în modul în care tulnicul era folosit: un alt tip de semnale, ideea de a se cânta polifonic. Povestea doamna Mariana Glgor de Iosana și Mărioara, cele două surori care cântau deja împreună și făceau aproape deliberat polifonia aia pe partea finală a semnalelor. Când se cântă sunetul ăla lung. Dar în restul Țării Moților astea nu le întâlnești.

Spre fericirea noastră sau nu ansamblurile astea de tulnice, care-s bineînțeles ceva artificial, nu schimbă definitiv caracterul tulnicului în Țara Moților. Acuma nici nu mai contează pentru că oricum dispare.

IM: Care-s posibilele „viitoruri” totuși? Ar putea fi câteva: unele țin de activele culturale care pot fi valorificate în turism, inclusiv în cazul unor sărbători sau folosirea tulnicului în unele compoziții clasice ori mai avangardiste.

Care e legătura tulnicului cu poeziile, cu semnalele? Iarăși pentru a păstra firul autenticității în condițiile în care semnalele sunt departe de a fi foarte bine documentate? Așadar nu există în momentul ăsta nici măcar un ghidaj după care să reconstruiești melodiile sau semnalele tulnicului. Care sunt posibilitățile de reînviere a instrumentului în condițiile unei probleme practice: sunt din ce în ce mai puțin meșteri care fac tulnice.

RR: În primul rând când vorbim despre ceva cum este tulnicul, trebuie să-l cunoaștem în profunzime, mai ales dacă vrem să dăm mai departe. În momentul actual din păcate nu cunoaștem încă multe aspect din istoria tulnicului. Sunt încă necunoscute în ceea ce privește semnalele, tipologiile, modul în care se foloseau etc.

Ăsta e un mare minus al cercetării etnologice, etno-muzicologice românești, faptul că nu este atât de serioasă precum cele din țările vestice.

La vecinii noștri unguri lucrurile îs mult mult mult mai clare. În România fiecare o făcut ce-o apucat și totul îi aproape totul îi o improvizație în direcția de cercetare. S-ar putea recupera, totuși, câte ceva, acuma în ultimul moment, prin cercetări sistemative. Doar așa putem lămuri aspectele istorice, de construcție a tulnicului unde avem încă multe necunoscute. Cred că nu există altă posibilitate decât să păstrezi tulnicul orientat înspre două direcții. Prima să păstrezi tulnicul ca element de patrimoniu, unde să îl avem în forma lui originară, adică cea de-a da semnalele vechi si a doua de a-l folosi în prelucrări, compoziții, dar într-un mod responsabil și într-un context potrivit cu scopul de a atrage și alte tipuri de public, și că să-l facem mai cunoscut tinerelor generații.

Pentru că e clar, cu semnalele vechi nu prea poți să atragi un tânăr de-acuma. Tulnicul, însă, este prin sunetul si prin construcția lui atractiv.

Riscăm să pierdem partea de patrimoniu care în prezent e gestionată foarte, foarte prost. Tot ce văd până acuma sunt acțiuni de multe ori iresponabile de o pune tulnicul în contexte total nepotrivite sau, în cel mai bun caz, de bifare a prezenței lui la unele festivități: “Hai cântați acolo și suflați acolo si gata! Am bifat-o. Am dus tulnicul în New York.”; și ce am rezolvat cu asta? Am reușit noi oare să transmitem o imagine și informații corecte despre acest instrument și ce înseamnă el pentru patrimoniul regional, national sau chiar mondial? Nu prea cred. Ar trebuie un proiect național, poate chiar international, internațional în această directe, nu doar acțiuni haotice. Dar cine să o facă? Și mă întreb foarte serios dacă societatea românească per ansamblu mai este interesată cu adevărat de aceste elemente de patrimoniu. Declarativ da, suntem cei mai patrioți și cei mai mari păstrători de tradiție, însă faptele ne contrazic.

IM: Dacă tot vorbim de tradiționalism…

RR: România a avut o șansă extrem de mare pe care a ratat-o. Față de alte țări europene datorită situării noaste și a istorie noi mai aveam în anii 90 comunități tradiționale funcționale pe ici și pe colo, dar mai mult decât atât avem încă mult folclor transmis transgenerațional. Nu multe țări europene se puteau lăuda cu așa ceva. Dacă am fi luat măsurile potrivite atunci s-ar fi putut păstra toată această moștenire și să fie data mai departe într-un mod corespunzător.

Te duc în Oaș dacă vrei. Vezi o familie de ceterași țigani care-s a nuștiu-câta generație care cântă în sat, familie de oșeni care iar îs a nu șțiu-câta generație. De ce nu cântă oamenii ăia pe scenă? De ce-i dus ansamblul în locul lor? Ăsta-i și cazul tulnicului: de ce nu-l păstrăm în forma lui simplă, firească? De ce trebuie să-l prezentăm triumfalist și propagandistic? “Tulnicul instrument dacic”! Dacă cineva îmi poate aduce o dovadă concretă că dacii au cunoscut instrumentul ăsta, cu același repertoriul care se cântă în ultimele două secole și mai mult că există o continuitate de 2000 de ani, eu mănânc tulnicul!

IM: Lumea de azi e consumatoare de așa-numita cultură pop: filme, videouri muzicale, seriale, reviste pe tot felul de teme etc. Știm cazul mitului lui Dracula cu vampirii și-așa mai departe. O poveste interesantă e cum un instrument și-ar avea locul într-o astfel de cultură? Cum și l-ar câștiga cu eleganță fără să fie alterat? Pentru că despre asta-i vorba pe de-o parte conservarea unui fel greșit de a încerca să faci instrumentul popular venit din comunismul “Cântării României” și în același timp nevoia de creativitate și expunere într-un mediu care trăiește într-un anumit fel, în acela al consumului sau al hiperconsumului accelerat.

RR: Avem de-a face aici cu nisipuri mișcătoare. Limita dintre o punere în context bună si una proastă e subțire. Echilibrul e foarte fragil. Cred ca ar fi nevoie de multă responsabilitate, simț, specialiști.

Spun încă o data, dacă nu păstrăm tulnicul în ambele variante mai sus amintite nu am reușit să îl transmitem cum trebuie. Dacă rămâne numai tulnicul în cultura ca prelucrare, divertisment și dispare total pe partea de semnale, de patrimoniu, i-am distrus menirea inițială. Ce faci la tulnic? Dai semnale, nu? În momentul în care ai pe unul care suflă trei note și stă în cap la tulnic, îi ceva spectaculos. Dar dacă nu mai ai semnalul și funcția de comunicare pentru mine tulnicul nu mai există.

IM: Pot fi semnale noi?

RR: Pot fi compoziții muzicale noi, dar semnalele îs numa alea vechi Pentru că ți-am zis că în folclor există un tipar rigid, care se moștenește.

IM: Poți să povestești puțin despre tema celor două doctorate pe care le urmezi la Viena și la Budapesta? Te ocupi de povestea lui Franz Joseph în spațiul transilvan și de Țara Moților. Care sunt problemele pe care le abordezi și cum ai ajuns la tematică?

Cum se prezintă elementele care țin de cultura muzicală în rezonanță cu contextul politic, socio-economic? De exemplu cântecele pe care bunicul meu le știa, multe dintre ele erau în ungurește, felul în care el se raporta la ansamblurile muzicale era prin intermediul comunității evreiești care aducea muzicanții în sat.

RR: Doctoratul pe Țara Moților are de-a face cu zonele montane ca păstrătoare ale arhaismului. De ce zonele montane? Zone montane sunt, de regulă, mai arhaice decât cele din câmpie. Am făcut un studiu aplicat pe Țara Moților unde am avut în vedere o perspectivă comparată cu alte arealuri asemănătoare din Carpați. Arhaismul se manifestă în Țara Moților prin particularități de grai, mentalitate, prin tipul de așezare, cea de tip risipit, prin muzică mai ales, prin structurile melodice, prin repertoriu.

Am încercat să clarific toate aspectele amintite si am realizat interviuri cu mai mult de 100 de persoane din Țara Moților născute chiar prin 1918 sau 17 de pe vremea Imperiului Austro-ungar până prin ani ‘50.

IM: Foarte interesant.

RR: Zona e foarte slab cercetată. Toare cercetările de până acum s-au rezumat la o singura poveste: ce știu oamenii despre Avram Iancu și Horea. Aceleași povești, stereotipuri se reiau la mulți, mulți, mulți autori din secolul XIX până în prezent. Întotdeauna ai o optica asta național-obtuză în aceste abordări. Din păcate pentru ei Țara Moților atâta însemna: un ciub de vulturi apărători de țară, care visau veșnic la unire.

S-au pierdut în acest fel o grămadă de informații valoroase. Nici acuma nu știm concret: cum mergeau moții la țară, unde mergeau ei cu ciubere, ce implica toată mișcarea asta la nivel de mentalitate, la nivel de împărțire a anului calendaristic

Subiecte de genul ăsta nu au fost abordate. La fel și cele legate de structura așezărilor, mersul lor la munte, timp în care-și părăseau satul 4-5 luni și mergeau pe pășunile alpine, unde practic se muta întreg satul. Nu ca-n alte zone unde dintr-un sat merg doar câțiva oameni la pășune cu animalele. La moți mergeau cu toții: părinți, copii. Rare sunt cazurile când mai rămânea cineva în sat acasă, dac-avea la ce să rămână.

Sunt niște particularităti și niște teme care nu au fost studiate și eu zic c-am prins ultima șansă de a mai aduna informații în acest sens..

IMG_0582.JPG

IM: Exact. Ștafeta.

RR: Sunt ultimii depozitari care mai pot oferi astfel de date. Cam asta ar fi cu Țara Moților.

Despre “Mitul bunului împărat”, pot să îți spun că interesul pentru tema asta a apărut din copilărie. Îl auzeam pe bunicul meu și un unchi, vorbind foarte frumos și pozitiv despre împăratul Franz Joseph, despre ce a fost Austro-Ungaria. În același timp noi învățam la școală că perioada austro-ungară era un lucru negativ, “închisoarea popoarelor”, o perioadă în care românii erau chinuiți, un coșmar groaznic care abia așteptau să se termine. Încă de atunci mi-am pus întrebarea: nu se poate, informațiile pe care le aud se bat cap în cap, careva dintre cele două părți nu are dreptate.

Așa că mi-am propus în ultimii ani să aprofundez tema aceasta. Și-am luat tot Ardealul la picior, să zicem așa, și am vrut să văd ce povestesc bătrânii, cei de peste 80-90 de ani, ce au auzit ei de la părinții lor despre perioada austro-ungară și cum se raportează la perioada aceasta. Rezultatele de până acuma sunt interesante. Am găsit la foarte mulți, la majoritatea celor chestionați, o imagine puternic pozitivă a Imperiul Austro-Ungar și un construct bine determinant, chiar stereotip, cu niște motive care revin periodic în interviuri precum împăratul milostiv. “De ce era bun Franz Joseph?”: “Păi era bun pentru că era împăciuitor”, “Că 60 de ani nu o fost război cât era el împărat”. Aura asta mitică a împăratului bun, bătrân, milostiv, care vrea binele popoarelor este încă prezentă în satele din Ardeal.

Nu insist asupra cauzelor: din care acest mit apare, însă, până acuma am observant că sunt niște diferențe ce țin de etnie. Adică la români și la unguri împăratul apare altfel reprezentat. Dar sunt astfel de difrenețe apar și în funcție de mediul social, de clasă: dacă erau orășeni sau țărani.

În zonele mai arhaice, mai ales în cele montane, unde numărul analfabeților era mare, acest mit este mult mai prezent deorece aici contructele naționale nu au reușit să se impună. Istoria predate la școală este total necunoscută informatorilor mai în vârsta din arealurile montane. Majoritatea lor se raportează la trecut în funcție de informațiile pe care le au de la strămoșii lor. Se vorbește despre împăratul Franz Joseph, despre Regele Mihai și despre Ceaușescu.

Importanța acestei cercetări ar fi să arătăm diferența care există între istoria oficială și cea perpetuată în comunitățile de tip tradițional. Statul național are mult mai multe mijloace la îndemână pentru a-și face cunoscută poziția, chiar de a manipula, pe când comunitățile țărănești nu își propun să consemneze astfel de aspecte sau să le facă cunoscute publicului larg.

IM: Ce ai alege spre exemplificare referitor la cântece sau la dansuri, lirică pentru cineva care e din afara spațiului românesc? Spre exemplu un cetățean european la întâmplare care vrea să cunoască diversele forme de folclor din spatiul pe care îl numim România, pentru a face o poveste a multiplelor identități muzicale care se pot găsi în România și pentru a devoala perdeaua lălăielilor, poveștilor de ansamblu și alte bizarerii industriale de muzică populară?

RR: O întrebare bună. Depinde de interesul persoanei sau al publicului respectiv. Într-adevăr România oferă un peisaj musical foarte complex. În ceea ce privește muzica tradițională sunt diferențe semnificative între toate regiunile istorice ale României. Personal nu cred că o soluție să luăm de-aici un pic, și de-aici un pic, iar la sfârșit nimeni să nu mai înțeleagă nimic. Poate mai înțelept ar fi de mers pe o anumită zonă decât de a amesteca aiurea elemente culturale din mai multe arealuri etnografice. Ar fi bine ca în funcție de oportunitate să prezentăm doar o zonă sau două și să spunem că ele fac parte dintr-un mozaic mult mai mari.

Pentru specialiști s-ar putea face cu siguranță și un alt tip de selecție. Nu cred că există o rețetă universal valabilă în acest sens. Depinde foarte mult de context

IM: E într-adevăr un challenge de curatoriere a unei muzici care exprimă elemente de identitate, care sunt într-un contrast cu alte elemente de identitate ce trebuie asumate. Anume astăzi la sat se ascultă manelele care iarăsi sunt mult prea puțin studiate, prea puțin se povestește coerent despre asta și mai mult nu sunt asumate ca un spațiu care există acolo. Și ele au motivele lor de trăire. Muzici care are aspect specifice, fi ele pop sau vulgare sau chiar folclorice cum e vorba de cazurile din secolul XIX.

Cum vezi abordarea identității prin muzică, una de prezentare și cealaltă de asumare?

RR: O văd într-un mare dezechilibru în prezent. Cred că un exemplu mult mai bun al felului în care muzica și identitatea, muzica tradițională și identitatea se îmbină e cazul ungurilor, pe care îl ai din perioada comunistă în mișcarea Táncház. Ei au reușit să îmbine după părerea mea organic cu mici, mici excepții care tot timpul există, partea asta de identitate, să își asume statutul de minoritate. Au și ei trauma lor pentru că au rămas câteva milioane de unguri în afara Ungariei istorice după cumse raporteau ei la ea. Dar totuți au reușit să îmbine într-un mod fericit, autenticul, firescul cu elementele de patrimoniu. Ei nu au căutat să se folosească doar naționalistic și propagandistic de folclor. Devieri sunt și la ei și o să mai fie. Dar sunt mai multe exemple fericite printre care și Muzsikás despre care amintesc mereu cu drag.

Sunt multe exemple bune la Budapesta. Pe lângă asta amintesc interesul lor de a aduce muzicanți din sate pe scenă. Nu o preferințe pentru ansambluri ca în România.

Amintesc aici doar cazul bandei din Ceuaș, din Mureș (n. edit. sat la 30 km de Târgu-Mureș) despre care-am scris. Cercetătorii maghiari i-au văzut în anii ‘80 și au rămas impresionați. În ‘90 i-au dus în Ungaria și au fost promovați în toată lumea, din Japonia până-n America. Și vorbim de oameni extrem de simpli, din cartierul țigănesc al unui sat din județul Mureș. Și i-au dus pentru că au gândit că fac parte din identitatea lor, exprimă ceva din folclorul maghiar. Și au făcut-o într-un mod profesionist. I-au dus prin toată lumea, dar dacă mergi la ei nu au pretenții de vedetă, sunt în satul lor, foarte modești și cântă același repertoriu. Asta numesc eu o promovare responsabilă a folclorului.

Deci nu i-au deturnat de la sensul lor inițial cum se făcea în comunism la noi: Cum descopereau un tânăr solist sau instrumentist îl luau din satul lui și îl mutau la bloc, în oraș. De cele mai multe ori îl făceau și informator al Securității. Dintr-un fiu de țăran talentat reușeau să facă cu totul altceva convenabil pentru regim.

Nu vreau să intru în problema manelelor care au invadat mediul urban și cel rural din România. Dar într-adevăr merită studiat fenomenul iar cauzele și efectele sunt destul de complexe. Cu siguranță are de a face și cu mentalitalitățile.

IM: E o problemă de viitor: dacă s-ar putea face ceva și dacă se poate preda o ștafetă până la urmă în spațiul românesc? Deseori noi spunem cu ușurință că-i românesc dar de fapt sunt foarte multe identități cu diferențe mari chiar la câțiva zeci de kilometri cum ai menționat si care ființează în spațiul ăsta. Ce s-ar putea face?

Instituțional, din punct de vedere al arhivisticii, din punct de vedere al accesului la informație, care-ar fi doua trei instituții dupa tine care s-ar putea reorganiza, reforma sau ar fi instituții noi? Vorbesc despre asta în condițiile în care irlandezii au făcut o treabă foarte buna cu arhivele video prin Irish Film Institute prin care au restaurat filmările live din pub-urile irlandeze sau despre viața anumitor comunități cum sunt cele de pe insulele Arran. Toate aceste materiale pot fi folosite, refolosite, subiect de inspirație, subiect de studiu etc.

Sau uite posibile proiecte, inclusiv cel al tulnicului care ar putea exista și care ar putea lipi puțin pe ici pe colo vasul ăsta de identități românești?

RR: Cam al doișpelea ceas o sunat deja. Nu cred că se mai poate face nimic. Ca să schimbi la nivel național și să reatragi tinerii, trebuie să se formeze un curent național. Se poate încă păstra izolat câte ceva. Dar cred că este prea puțin.

Treaba asta cu valorifcarea, cu arhivarea și cu prezentarea se poate face. Sunt câteva arhive de folclor care au materiale valoroasă. Mă refer aici de cea la Cluj (n. edit. Institutul de Arhivă de Folclor a Academiei Române Cluj-Napoca), Institutul Brăiloiu de la București (n, edit. Biblioteca Institutului de Etnografie şi Folclor ”Constantin Brăiloiu”), pe la Iași mai este ceva, Timișoara este ceva legat de Banat. Se pot digitaliza. Însă din păcate nu primează materialul înregistrat audio sau video. Cele mai multe sunt notate pe hârtie.

Ce s-ar mai putea face, ar fi un program național de salvare al elementelor de cultură imaterială care se pierd. Prin acesta s-ar putea documenta profesionist ultimii ceterași, tulnicari, horitori. Mă rog, s-ar putea construi niște priorități în funcție de zonă, de specificul fiecărei zone, a unor meșteșuguri. Dar totul e deja într-o stare de alterare prea accentuată.

IM: Datorita etapelor sărite pe care le-ai menționat.

RR: Și de aceea. Fenomenele aceste culturale își trăiesc ultimele zile, chiar minute. Gândește-te, în momentul în care noi discutăm dispar oameni care duc cu ei definitiv informații unicate pentru patrimoniul mondial și românesc și care nu au fost documentate. Toate acestea în contextual în care avem peste o sută de ani de istorie instituționalizată, de oameni plătiți pentru asta care nu și-au făcut treaba cum ar trebui. Dacă am fi fost corecți după ‘90 am fi tras o linie în toate domeniile și am fi văzut: “da, dumneata ai fost angajat 30 de ani al muzeului de etnografie, ce ai făcut? Care sunt rezultatele?”

"Păi am făcut cinci studii”, că trebuia anual să areți ceva. “Hai să vedem cât de adânc ai mers?”. “Care este capacitatea ta de expertiză?”.

Nu. Noi am preferat ca toată lumea să rămână la locul călduț și să nu facem nici acum analiza asta.

Cam atât s-ar putea face acum. Dar îți spun cu sigurață că nu se va face absolut nimic. Poate într-un viitor îndepărtat se va începe digitalizarea materialelor existente; dar nu mai mult. Accesul încă îngreunat în România, cu mult mult mai greu față de arhivele din Occident.

IM: Chiar cum se întâmpla lucrurile aici în Viena?

RR: Incredibil de simplu și de plăcut. Am fost cu cei de la facultate odată și ne-au arătat depozitele. Ne-au spus cu ce probleme se confruntă ei, cum le clasifică, cum le mențin, cum le protejează de aer să nu se distrugă. O infrastructură extraordinară, o rapiditate ieșită din comun, de o serviabilitate foarte faină și multă deschidere.

Nu ai sentimentul ala ca-n România că intri în anii ‘60 într-o arhivă și tu trebuie sa te milogești, să stai acolo crispat că poate o să primești ce vrei, dacă o să fi cuminte. Adică să ai grijă de cum te comporți cu stăpânii arhivei. Din păcate, în România există încă mentalitatea asta din comunism.

Chiar am căutat la Viena niște informații legate de strămoșii mei. M-am dus la arhive cu prea puține date clare și am rămas șocat cât de ușor o mers totul. M-au ajutat, am căutat într-un registru întocmit în 1860-70. Am gasit dosarul, mi l-au adus, l-am văzut. Și mă gândeam că acuma urmează ca în România: 50 de foi, du-te plătește la Poștă, hai peste trei zile. Următoarea zi am avut totu xeroxat, fără să fac nimic și m-a costat câțiva euro.

Pe partea asta avem mult, mult de lucrat ca nație.

IM: Mulțumesc tare frumos și Doamne-ajută!

RR: Doamne dă bine!

Comment