Iordache, “Suita Titan”: Soare prăjește-ne în Titan!!

Cum sună reconstrucția artefactelor muzicale din copilărie într-un disc de jazz cinematic?

Un album firesc copt în timp, “slow composing” dacă vreți, cu modulații și oscilatii, care, pe lângă epicul conținutului, are o existență a lui. Fără bombe, făra hype, doar un firesc prietenesc, local, într-o poveste de identități umbrită de cultura marilor sau a toboganelor alchimice.

Proiectul “Suita Titan” a fost prezentat și înregistrat la timp în ianuarie 2017 în cadrul seriei de evenimente “Artist in Residence” de la ARCUB, curatoriate de Lucian Ban. Seria contribuie la dinamizarea pieței locale de artiști cuprinzând gig-uri de la muzică spectrală - despre care am mai vorbit în secțiunile de interviu si podcast - până la jazz local.

Perspectiva de a aduce mai multe instrumente de suflat a fost șansa înregistrării acestui album nou de la Fiver House Records, casa de discuri a prietenosului saxofonist Mihai Iordache. Un album care, cum scriam, s-a decis, s-a format în timp, amplificat de context și produs cu ajutorul iubitorilor de muzică și sunet.

Discul epic al unei epoci

Deși se găsesc puține discuri de inflexiune dedicate un spațiu identitar local cu o abordare inspirată, acestea totuși există. Câteva exemple sunt: “Romanian Pop Music” al lui Oschanitzky scos la Electrecord, casa de discuri a partidului-moștenire, apoi publicat alături de multe alte înregistrări la 7 Dreams Records, label-ul lui Nicholas Simion; “Magic Drops” al lui Nicholas Simion apărut tot la 7 Dreams, “Povești din București” cu Bucharest Jazz Orchestra apărut la Fiver House Records.

“Transilvanian Suite” al lui cunoscutului și iubitului nea Harry Tavitian, “Jazz Made in Romania” al lipsitului, fantasticului, Johnny Răducanu... există o bogăție locală totuși, un jazz românesc. “Ei, uite că se poate!” ar fi spus muzicologul și compozitoarea Ana-Maria Avram. Sigur că cineva ar putea întreba: de ce acestea? De ce nu altele?

Argumentul nostru, în Inertia Movement, este că muzica de jazz este în primul rând ethos și explorare, apoi e constrută de virtuozitatea formidabilă creată de acele multe ore petrecute alături de instrument și nu în ultimul rând: prezență, una fenomenologică. Putem spune cu siguranță că alte calități ale acestui disc sunt omogenitatea, exactitatea, prezența individuală a fiecărui membru în sunetul total al discului.

Piesele evocă identități proiectate din aminitirea unei subculturi din copilărie. Un cyber-titan, un titan virtual în care exotismul e dat de imaginație și închipuiri.

Contextul muzical hibrid

Menționam contextul muzical: faptul că există unul la noi, așa cum e, e mare lucru.

Anul trecut îl ascultam pe un admirabil muzicolog român în timp ce critica lunga istorie de comentarii literare muzicale dezvoltate în ultimii zeci de ani. Comentarii inutile. Apoi, cu câteva luni în urmă discutam cu un reputat producător de muzică electronică despre “industria”, mereu pulsatorie, speculativă, hoață de atenție. Socială. Despre faptul că există o dorință aproape maladivă de a atrage atenția cu orice preț, de a surprinde următorul clickbait, următorul fenomen. În momentul în care scriem, ultima statistică Youtube arată că totuși românii sunt amatori de muzică, în timp ce caută conținut pentru grijit copiii și au probleme cu care nu știu să se confrunte; și totuși primul cuvânt în căutări este “muzică”. “

Habit”-uri bizare au fost construite, cel putin pentru dependenții de cutii cu discuri neexplorate: spre exemplu vinilul, artefactul muzical pe care îl cauți de mână prin cutii și cutii aproape ritualic, a devenit obiect de bibliotecă, similar cu colecțiile de timbre, sau poze cu artiști pop, similar cu felul în care erau ținute discurile în timpul comunismului, din păcate necântate cu anii.

În tot acest context, casa de discuri de familie Fiver House Records și principalul ei curator, Mihai Iordache au scos câteva discuri foarte bune. O bună bucată de timp chiar pe vinil; așa cum apare în meme-uri: “They were cool before it was cool to be cool”!

O luptă de câțiva ani cu hype-ul și cu streamingul din care artiștii culeg prea puțin și în care Bandcamp rămâne de departe cel mai bun mediu.

Însă și noi înregistram casete, mai copiam câte un CD, stăteam până noaptea târziu să înregistrăm de la radio; de fapt o casetă este motivul pentru care Mihai Iordache și-a cumpărat primul saxofon pe banii unei motorete vândute unui vecin.

“Suita Titan”, amintiri de casete copiate, motoreta vândută și înflorirea “Grotei”

“Suita Titan” e un disc personal, cu siguranță, inspirat din contracultura dezvoltată în jurul blocurilor comunismului. Câmpuri goale, cartiere labirint moștenite în cu totul alt context de la Le Corbusier, isteria cutremurului din ‘77, spații în care s-a dezvoltat însă fericirea improvizației, fericire multă, așa cum ne fentează memoria, fericire construită cu puțin.

Formele sociale de bază sunt familiile găștilor de bloc care mergeau împreună la scăldat, jucau jocurile copilăriei, fumau pe ascuns în spații obscure, și... făceau artă într-un loc sub coroanele copacilor numit “La Grotă”.

Temele dezvoltate au o oarecare legătură cu familiarul și cu evadările din realitate. E un disc de mulțumire și de reflexie individuală, o amintire a labirinturilor din cartier, a jocurilor din fața, spatele și de la colțul blocului. Compozițiile par să fie aliniate cu cuvintele lui Mihai Iordache de la începutul filmului, și făcute în spiritul DYI al jazzului american care i-a dat pe John și Alice Coltrane, Gary Bartz, Pharoah Sanders:

“Duminica ne trezeau oamenii care cumpărau fiare vechi, sticle goale sau care vindeau mături și fiecare din ei avea cântecelul lui.” (Iordache)

Un disc epic ca “Suita Titan” nu putea fi gândit altfel decât începând cu un marș, o parodie a asamblării, formării, organizării, expunerii “construcției” centralizate. O parodie a căderii de acord, a omogenității. De această construcție cei mai tineri încercau să fugă trecând granița în înot sau ghemuiți în transporturile internaționale; fiecare din noi are amintirea uneri rude sau a unui prieten care a încercat înainte de ‘90 sau imediat după sa treacă granița ilegal. “Betoane se-nalță azi spre soare” e o temă desincronizată de instrumente suflătoare care se termină maiestos asemenea temelor distribuitorilor de filme hollywoodiene. Această desincronizare prin diferențe de ritm care se sincronizează ciclic apare și în alte piese.

Mihai Iordache:

“În ‘79 s-a inaugurat stația de metrou Titan și Centrul a devenit brusc mai accesibil. Eram mari de-acum și începuserăm să ne dăm seama că mințile noastre se deschid spre lume într-o țară care se închide din ce în ce mai mult în ea însăși.”

“Oara”, a doua piesă de pe disc are ceva din rimturile latine de la Fania Records, a muzicii latine adaptate la pulsația newyorkeză. Tema amintește și de clasicele “Take The A Train” a lui Duke Ellington sau “Blue Train” a lui John Coltrane, Dizzy Gillespie și Ray Barretto, este motivul unei treceri. Dar dincolo de asta povestea Oarei probabil e influențată de schimbul poveștilor mitice de globalizare al Statelor Unite cu contextul local, de urbanizare și migrație de la sat la oraș, un schimb de fiecare data fragil, mitizat nu numai la noi dar și la polonezi; atunci, spațialitatea Bucureștiului înghițea întreaga hartă a lumii în ea. Adolescenta de cincisprezece ani găzduită de familia Iordache și care se mutase în București pentru a învăța croitorie dă numele celei de-a doua piese de pe album:

“Oara venea din satul bunicului meu. După trei luni în București își lăsase părul lung și își cususe pe pantaloni nișțe flori foarte colorate, iar seara în parc vorbea cu prietenii ei niște lucruri pe care nu le înțelegeam absolut deloc.” (Iordache)

Mannix, Pac-pac, Poarca, poliritmii și Castel

Cum ar fi să cânți jazz inspirat de temele vechilor seriale americane care rulau odata sâmbăta la televizor? Nu e numai un joc compozițional tipic acestui spațiu muzical, dar e soul și funk cât se poate de viu.

Toate aceste seriale aveau teme distincte fiind totodată compoziții foarte bune, iar printre autorii lor găsim mari nume: Al Jarreau la “Moonlighting”, Patrick Williams la “The Streets of San Francisco” sau “M.A.S.H” și Lalo Schifrin la “Mannix”. Iordache construiește pe tema lui Schifrin ajutat de intervențiile foarte bune ale lui Daniel Torres la saxofon tenor și Vlad Simon la trompetă varianta de pe Rebreanu a temei serialului, după care băieții inventaseră la bloc jocul de Pac-pac.

Piesa are într-adevăr ceva din atomosfera filmelor cu gangsteri, dar gangsteri imaginari care conduceau Titanul în anii ‘70. La fel ca în mult piese de pe album, intervențiile sunt foarte bine pregătite iar fiecare solist are identitatea lui, preluând controlul, fantastice solo-uri de chitară la început peste care se aud intervențiile ritmice corale ale trompetelor și ale orgii electronice care amintește de John Medeski. Elegante poliritmiile lui Tavi Scurtu, de asemenea, și swingurile ritmice foarte expresiv dozate.

“Flacs” e o temă a Titanului labirintic în noapte, un romantism al Bucureștiului în noapte. Imaginea urbană, “newyorkeză”, cu lumini aprinse și stinse în blocurile care construiesc orizontul e sugerată de solo-uri de saxofon, ele fiind îmbinate cu cele de chitară al lui Dan Mitrofan și cu intervențiile sincronizate ale lui Adi Stoenescu la orga electronică.

Titanul a fost un spațiu extins de oameni, de jocuri, de sălcii, de lac, de terenurile de baschet, o lume mică din România comunistă unde președintele Nixon împărțea ciocolată, în timp ce în alte țări orchestra căderi de guverne, așa cum s-a întâmplat cu cazul lui Salvador Allende prin Pinochet în Chile și moartea lui Victor Jarra.

“Trăiam într-o lume absurdă atunci, într-o lume foarte foarte mică, unde n-aveam acces la infomație în mod oficial. Mintea noastră simțea nevoia să lărgească spațiul. Trebuia să fim inventivi, s-avem multă imaginație și să creăm ceva acolo unde nu exista nimic. Să creăm o lume-ntreagă pornind de la nimic, pornind de la foarte puțin. Era un timp în care puneam sub semnu-ntrebării ideea de libertate. Ne-ntrebam dacă libertatea există cu-adevărat, unde există avea libertate, sub ce formă? Oare e adevărat că libertatea mea trebuie să-nceteze acolo unde-ncepe libertatea celuilalt?” (Iana Iuhas)

“Nixon la Potcoava” e cea mai ritmată și distinctă compoziție a discului din punctul nostru de vedere, cea mai bună piesă de pe album. Funk în care prezența bass-ului amintește de “Earthworm”, din 2013, piesa din finalul discului “Garden Beast” sau de compozițiile celor de la The Budos Band de la Daptone Records cu care am mai comparat acest proiect, cu Dennis Coffee sau Terence Blanchard. Sigur că în muzică există așteptări nejustificate din partea ascultătorilor, iar comparațiile sunt subiective, însă un disc complet de exporare totală al funkului ar suna probabil grozav; mai ales de la Iordache.

Cum spuneam, “Nixon la Potcoava” e o piesă omogenă, cu intervenții foarte bune, dinamică, construită în jurul unei alte teme care sună foarte bine pe acest disc. E o compoziție în care se sincronizează construcții solo la chitară cu explorările pe acest motiv al corului de instrumente de suflat și variațiunile făcute de vocea saxofonului, a orgii electronice în jurul motivului.

“Castel”, “Hoții și vardiștii”, “Pătrățele”, “Poarca”, “Pacpac” sunt jocurile care au format prietenii, preferințe estetice, ritmuri si pulsații. Sunt societatea în care Mihai Iordache a crescut și s-a format și căreia îi mulțumește în finalul materialului video de prezentare a discului. Compoziția “An-Tan-Trimogodan” începe de la un motiv ritmic inspirat din cântecelul cu același nume și care folosește cuvinte inventate dar foarte prezente și reale pentru a alege și începe jocul.

La fel ca în “Once upon a time in the West” a lui Ennio Morricone, tema interepretată la triolă dă tonul construcției, apoi e repetată la chitară, la saxofon, un dialog defazat între instrumente foarte bine cântat și care, dacă am vrea să fim prețioși, l-am putea asocia cu Steve Reich în “Different Trains”. Vocile apoi care converg cântând motivul din nou. “An-tan..” e o arheologie a jocului construită pe variațiunile de trompetă, de saxofoane, sincronizări și desincronizări, variațiile și swingurile ritmice ale lui Tavi.

“Soare, prăjește-ne în Titan!”

Primul motiv al piesei “Dimineața de duminică” e cel care încă se aude prin București, si anume al strigătului “Fiare vechi, fiare luăm” apărut și pe mai vechiul “Naked Saxophone”. Urmează apoi un dialog între saxofoane și trompete. Impresia dată e cea a unei coloane sonore care însoțește un film, cinematic contemplativ care s-a potrivit tot timpul jazz-ului. E uimitor cum această temă a fost dezvoltată în timp.

De altfel discul se încheie cu Iordache cântând la voce, pentru prima dată pe un disc de-al lui, și o face bine, pe piesa “În Titan”: “Soarele din bomboane cubaneze/ Linge după-amieze/ În Titan”. Versurile lui Florin Dumitrescu revelează toate aceste proiecții care, într-un fel sau altul, s-au regăsit în șapte piese din cele opt ale “Suitei Titan”. Poezia închinată fanteziei și nostalgiei se găsește pe secțiunea Bandcamp dedicată albumului și sunteți invitați să vă bucurați de ea.

Nu poți decât să te entuziasmezi că apare un asemenea CD, și sa speri că va ajunge si pe vinyl. Exotismul discului nu se află la mii de kilometri depărtare, ci în timp, însă în acele vremuri el exista în spațiu și interacțiune:

“Era foarte gri tot. Noi toți am fost niște evazioniști: fugeam în diferite chestii. Și le trăiam pasional pentru că fugeam de realitatea care ne înconjura: discuri, muzici, Grotă.” (Gabriel Grigore)

Albumul e excepțional prin coerență si simplitate, produs de muzicieni foarte buni care s-au maturizat de ceva vreme în acest proiect, filtrat de simțul critic al lui Mihai.

Încheind, lansarea va avea loc în Control pe 14 februarie 2019 și va fi însoțit de proiecții cu fragmente din filmul lui Medicine Madison, remixate video de Cinty Ionescu.

"Suita Titan” e unul dintre acele discuri pe care îl vei reasculta nu numai fiindcă e al naibii de bun dar și fiindcă evocă într-un fel foarte local culori de identitate în limbajul muzicii și al jazz-ului.

Suita Titan by Iordache, released 22 December 2018 1. Betoane noi se-nalță azi spre soare 2. Oara 3. Flacs 4. Mannix pe Rebreanu 5. An Tan Tirimogodan 6. Nixon la Potcoava 7. Dimineața de duminică 8.